Egalitate sau egalitarism?

De catva timp se vehiculeaza din nou ideea impozitarii progresive, adica cei ce castiga mai mult vor fi impozitati cu un procent mai mare decat cei care castiga mai putin. La o emisiune TV pe acest subiect un ziarist spunea recent ca i se pare normal ca acei care castiga mai mult sa platesca mai mult. Am auzit si sintagma "solidaritate sociala" ca un alt argument pentru impozitarea progresiva. Obiectivul ar fi colectarea de mai multi bani la buget, necesara in aceasta perioada de criza economica.

Voi argumenta ca aceasta idee este factual gresita, impotriva scopului pe care il urmareste, cu consecinte negative pentru economie si societate si total injusta.

Egalitate - o vedem dar nu e

In primul rand, se face o mare confuzie precum ca acum toata lumea plateste la fel. Da, toata lumea plateste 16%, acelasi procent, dar nu aceeasi suma absoluta, si aceea este cea care ajunge la buget. Sa luam un exemplu simplist: daca Ionescu castiga 2000 de lei iar Popescu 1000 de lei, atunci Ionescu va plati un impozit de 320 de lei iar Popescu de 160 de lei, deci Ionescu plateste dublu decat Popescu. Cota unica nu inseamna aceeasi suma contribuita la buget. 

 

Cei care trec cu vederea aceste lucruri simple si clare fac o retorica egalitarista. Aceasta tradeaza reflexele cimentate de-a lungul istoriei noastre de secole. Societatea romaneasca, de-a lungul istoriei  predominant agrara si aflata intr-o pozitie geostrategica dificila, a dezvoltat mentalitatea egalitarista si adversitatea fata de cei mai avuti. Constructia capitalista, inceputa mai viguros odata cu dinastia Hohenzollern, a fost demolata de comunistii care au promovat uniformitatea si conformismul. A iesi din rand, a fi diferit a devenit greu de acceptat. Din acelasi reflex egalitarist, devenit deja pavlovian, cei care au mai mult sunt automat banuiti ca au facut ceva discutabil, daca nu ilegal pentru a acumula ceea ce au.

Dar este oare corect, just sa gandim astfel? Cu ce drept putem noi pretinde ca lui Ionescu sa i se ia din buzunar un procent mai mare de impozit doar pentru pentru ca el produce mai mult? Care este greseala lui Ionescu? Ca a muncit mai mult, ca este mai bine pregatit, ca si-a asumat niste riscuri daca este un antreprenor? Nu a platit deja dublu decat Popescu? De ce trebuie sa plateasca mai mult decat a platit deja?

Ce nu se vede e la fel de important ca si ce se vede

Primul raspuns este legat de capra vecinului. Un procent important din populatie trebuie sa gandeasca asa, din moment ce ideea a ajuns din nou in dezbatere. Parca aud replica unora: "lasa-l sa plateasca, pentru ca are de unde".

Un raspuns aparent fundamentat ar fi ca trebuie redus deficitul bugetar, pentru a ne conforma pactului de stabilitate fiscala. Inteleg, obiectivul este de inteles, dar de ce impozitarea suplimentara a celor care produc mai mult ar fi o solutie buna? De ce nu reducerea cheltuielilor guvernamentale? S-au eficientizat toate cheltuielile publice, au disparut acuzatiile de coruptie in utilizarea fondurilor bugetare, s-a redus numarul functionarilor publici? Cred ca suntem foarte departe de aceste deziderate. Un exemplu recent in presa este al aplicatiei pentru plata online a taxelor si impozitelor care pare a fi inca un caz de bani irositi. E greu sa faci eforturi serioase in aceste directii, multi votanti vor fi suparati. E mult mai simplu sa mai cresti impozitele iar asta potoleste "setea de dreptate"si adauga si capital politic. Iata unde erau banii pentru "reintregirea" salariilor bugetarilor, la capitalistii verosi care tin banii la saltea si nu vor sa contribuie la binele comun!

Mai putin de la mai multi

 

Nimic mai fals! Impozitarea suplimentara pare ca rezolva o problema, a bugetului, dar de fapt creaza altele mai mari. Cel care a produs acel venit care se impoziteaza va avea mai putini bani de investit sau de economisit. Investitiile genereaza valoare adaugata, locuri de munca, de care suntem atat de preocupati. Economiile se transforma in alte investitii prin intermediul creditelor date de banci, cu aceleasi efecte benefice. Cresterea economica vine intotdeauna din sectorul privat, care foloseste capitalul pentru a investi in ceea ce piata cere. Mai multa activitate economica privata va genera si mai multe taxe in suma absoluta. Economia nu va creste cu mai multe taxe ci cu mai putine.

Marul otravit

De ce sa nu taxam mai mult? Mai multe impozite inseamna mai multi bani de cheltuit de catre guvern si am vazut ca asta inseamna un risc enorm de ca ei sa fie irositi. Cine garanteaza ca ei vor fi folositi acolo unde este mai multa nevoie de ei? Nimeni. Mai degraba se duc la prietenii politici, dupa cum confirma discutiile recente la guvern pentru alocarea de bani primariilor, ca doar vin alegerile, si nu educatiei sau sanatatii. Acestea din urma nu sunt prioritare, banii sunt cheltuiti pe intretinerea unei mentalitati de asistati, oameni care sunt mai usor de manipulat cum gandesc si cum voteaza. Vorba cantecului: "tara te vrea prost".

Sa distribuim undite, nu peste

O alta problema este ca multi bani se duc pe tot felul de indemnizatii, alocatii si ajutoare, prost directionate. Ajutoarele sociale incurajeaza nemunca, mergeti la tara si va veti convinge. In schimb, indemnizatia maternala nu face diferenta intre veniturile mamelor, descurajand pe cele angajate sa faca copii. 

Cheltuirea banilor publici trebuie regandita pentru a crea motivatiile necesare in directiile corecte, in primul rand pentru a stimula munca. Un exemplu este Germania care in ultimii ani a restrans beneficiile de natura sociala, lucru care a contribuit la reducerea somajului.

Legea cererii si ofertei este universala

Desi pare sa uitam, guvernul este un furnizor de servicii pentru societate: apararea, infrastructura si alte servicii necesare functionarii unei societati moderne contra pretului reprezentat de taxele pe care le platim. Fiecare dintre noi la nivel individual suntem clientii guvernului.

Daca pretul, adica impozitarea, creste, clientii nu mai sunt dispusi sa plateasca pretul cerut pentru serviciile oferite, rezultatul fiind cresterea evaziunii fiscale sau schimbarea furnizorului (a se citi emigrare) si deci reducerea veniturilor bugetare in suma absoluta. 

Multe tari occidentale care practica impozitarea progresiva au un deficit urias si datorii asemenea iar multe firme mari din acele tari isi muta sediile in tari cu fiscalitate mai redusa si cu crestere economica din Asia. La o calatorie in Franta, proprietara micului hotel in care stateam nu putea oferi si masa de pranz pentru ca ar fi trebuit sa mai angajeze doua persoane iar impozitele mari ar fi dus-o in pierdere. Impozitele mari tineau doi oameni someri. Multi specialisti in finante si bancheri se muta de la Londra, capitala a finantelor mondiale, in Singapore din cauza impozitelor crescute in sectorul financiar, ajungand sa ameninte competitivitatea acestui domeniu cheie al economiei britanice.

 

Pastrand paralelismul, guvernul, ca orice companie privata, trebuie sa se asigure ca are o baza de clienti cat mai larga prin preturi (taxe) competitive si sa furnizeze servicii in mod eficient, adica nu in pierdere, a se citi nu in deficit bugetar.

Intrebare

Daca mergeti la magazin, v-ar place sa va puna vanzatorul un pret mai mare doar pentru ca i se pare ca aveti mai multi bani in portofel?

 

Valoarea motivatiei - continuare necesara

Tocmai ce scrisesem despre necesitatea privatizarii si a aparut sirul de stiri despre privatizarea Cupru Min. Cineva ar putea comenta foarte usor ca sunt pe langa realitati, uitandu-ne la Cupru Min. Am putea usor spune: decat asa privatizari, mai bine lipsa. Asta ar insemna sa ne uitam la efecte (privatizari nereusite sau cu un succes discutabil) si nu la cauze (de ce se ajunge in aceste situatii).

Sunt cateva aspecte de mentionat legate de privatizarile post-decembriste.

Ce?

Prin orientarea catre CAER (pentru cine mai stie) si prin lipsa reinnoirilor tehnologice, intreprinderile romanesti erau necompetitive sau aveau nevoie urgenta de reinnoire tehnologica la inceputul anilor 1990. Era nevoie ca economia romaneasca sa se cupleze rapid la economia europeana/mondiala. Aceasta recuplare insemna ca unele intreprinderi sau sectoare nu vor fi viabile in fata competitiei globale, dar era singura cale de a pune economia pe niste baze reale.

Cum?

Este evident ca nu "statul", adica guvernul si parlamentul, trebuia sa rezolve aceasta problema in noul context politic si privatizarea era singura solutie iar noii proprietari aveau grija modernizarii sau a inchiderii intreprinderilor, in functie de cerintele pietei. Statul putea influenta procesul prin cadrul de reglementare si prin abordarea procesului de o maniera mai comerciala.

La noi s-a adoptat politica pasilor marunti si timizi sub atenta supraveghere a statului. S-au dat legi si normative despre cum sa se privatizeze intreprinderile din portofoliul FPS/AVAS care contineau criterii de multe ori procedurale si de foarte putine ori legate de realitatea economica sau de o strategie subsumata unor obiective bine articulate. Au existat multe suspiciuni ca privatizarile au fost impinse inainte mai putin de vointa politica damboviteana cat de presiuni de la UE sau FMI.

Cand?

Nu spun nicio noutate ca multe privatizari s-au facut la momentul nepotrivit. In lipsa unei viziuni (pentru ca lipsea competenta si experienta), in lipsa vointei politice care a alimentat sloganurile populiste ("nu ne vindem tara"), am pierdut fereastra de oportunitate de la inceputul anilor '90. La sfarsitul anilor '90 s-a trecut la masuri "hotarate"precum lista intreprinderilor care trebuia lichidate, in perioada de criza din Rusia si tarile sud-est asiatice, adica atunci cand investitorii erau si mai rezervati fata de noi proiecte. Si iata ca dupa 10 ani de capitalism eram in continuare cu un sector de stat, dar care pierduse si mai mult pasul cu tehnologia si se afundase in ineficienta. Martore sunt toate iertarile de datorii de la inceputul anilor 2000. 

Rezultatele

Din toata industria romaneasca au ramas putine intreprinderi care fac azi acelasi lucru ca si in 1989. Sunt nenumarate exemplele in care acestea au cedat locul proiectelor imobiliare, au fost exportate ca fier vechi sau au fost pur si simplu abandonate. Mai mult, unele s-au transformat in bombe ecologice, vezi exemplul intreprinderii chimice de la Campia Turzii, unde copiii se joaca cu mercurul imprastiat in perimetrul fostei fabrici iar "investitorul" a disparut in Orientul Mijlociu dupa ce a vandut tot ce a putut la fier vechi. Au fost putine cazuri de succes. Chiar si unele din acestea nu au adus nimic in buget, vezi cazul Sidex, unde toate iertarile de datorii si facilitatile fiscale au sustinut o privatizare pe nimic.

Perceptia mea acum este ca a lipsit decizia politica si o viziune coerenta, care au creat premisele risipirii unor oportunitati prin coruptie si incompetenta.

Istoria se repeta

Povestea Cupru Min arata ca nu s-a schimbat nimic in domeniu. Dupa ani buni in care o firma de apartament care pare a fi paravanul altor interese se substituie functiei comerciale a firmei, devine stringenta privatizarea cum-necum. Marele investitor care a oferit cu generozitate un pret peste asteptari nu avea nicio treaba cu industria, ci doar profita de o oportunitate.

Balbaielile oficialilor ca nu ii intereseaza cine cumpara, ca vanzarea nu este cine stie ce oportunitate arata de parca cineva a fost prins cu ocaua mica, daca  nu denota prostie. Ni se mai spune si ca zacamantul de minereu nu este proprietatea companiei, care are doar licenta de exploatare, si deci nu a fost inclus in evaluare si in pretul cerut. Oricine cu un minim bun simt economic intelege ca nimeni nu cumpara niste cladiri si utilaje ci mai ales acea licenta care da accesul la resurse si aici era si interesul investitorilor. Nu a discutat nimeni de ce o firma de investment banking, adica o firma de servicii financiare formata din oameni la costum si cravata, s-a putut califica la privatizare, de ce nimeni nu a verificat experienta sau capacitatea lor de a-si onora obligatiile pe care si le asumau.

Interesul pentru acele resurse nu este o problema in sine. E natural ca un investitor sa caute oportunitati de proiecte cu profit. Problema este ca turnura pe care o luase procesul de privatizare nu crea convingerea ca guvernul, ca exponent (cel putin teoretic) al intereselor noastre ca natiune, ar fi maximizat valoarea ce se putea obtine din acea vanzare. Mai mult, trecand peste toate acestea, intrebarea care nu s-a pus si la care nu s-a raspuns este: ce voiam noi sa obtinem: doar un pret, doar sa bifam vanzarea sau ar fi trebuit sa ne uitam la un obiectiv mai amplu: exploatarea eficienta, moderna a resurselor de care dispunem? Vanzarea catre niste bancheri de investitii indeplinea obiectivul propus?

Ce s-ar fi putut face?

Poate nu tot ce sugerez mai jos s-ar fi putut implementa in mod realist, dar poate fi o baza pentru ocazii viitoare:

O intelegere a contextului global. Mutarea industriilor manufacturiere in zone cu costuri scazute, asa cum era si Romania, era o oportunitate de a atrage firmele occidentale in cautare de astfel de locatii. Apropierea de pietele finale din Europa occidentala si afinitatile culturale erau un alte atuuri care puteau fi exploatate. Eram deja in concurenta cu Asia si cu China pentru delocalizarea occidentala.

Identificarea avantajelor competitive. Multe intreprinderi foste socialiste fusesera dezvoltate cu tehnologii occidentale, chiar daca perimate intre timp. Firmele respective ar fi avut un confort mai mare sa reinnoade legaturi mai vechi. Productia de textile in sistem lohn a fost o etapa buna, dar nu avea un avantaj competitiv real, motiv pentru care s-a si relocat in Asia. Domeniile mai complexe tehnologic, de exemplu productia de autovehicule, sunt mai sustenabile pe termen lung. Dovada este numarul mare de producatori de componente auto care au dezvoltat in general operatiuni "greenfield" in ultimii 10-12 ani.

Forta de munca ocupata masiv in industrie era o baza de selectie atractiva pentru noii investitori. S-ar fi mentinut atunci si un interes mai mare pentru invatamantul tehnic, care si-a pierdut dramatic din atractivitate dupa 1989.

Era de asteptat ca unele industrii vor avea de suferit mai mult decat altele, ca fabricile se vor muta in afara oraselor lasand locul unor proiecte imobiliare, dar putea fi decizia naturala, economica a noilor proprietari si mai putin rezultatul falimentului generat de lipsa de viziune.

Fixarea unor obiective clare ale procesului. Revigorarea bazei industriale prin modernizare, conectarea la fluxurile globale, dezvoltarea unei forte de munca competente sunt imbratisate de toata lumea.

Strategii coerente cu efecte rapide. Restituirea rapida in natura oriunde era posibil ar fi creat deja un capital de incredere in proces si ar fi intarit sectorul privat. Selectarea investitorilor care ar fi contribuit cel mai bine la obiectivele fixate ar fi eliminat pe cei care erau orientati pe termen scurt.

Cadrul de reglementare. (Ne)garantarea proprietatii, incurajarea excesiva a sindicatelor, care au ajuns sa influenteze inclusiv privatizarile, birocratia au fost frane puternice.

Vointa politica. Nimic din cele de mai sus nu se poate face vreodata fara vointa. Intram aici pe un taram vast, despre rolul statului in general. Nici romanul nu deborda de atitudini capitaliste, din motive istorice, culturale, dar mai cred ca in acelasi timp ca era in buna masura si ca un elev care abia incepe scoala si asimileaza orice i se preda. Noua ni s-au predat lectiile gresite, precum calculul strict politicianist, interesele marunte si incompetenta, sub patronajul unei abordari colectiviste la cel mai inalt nivel. Pe un astfel de teren arid, pe care conceptele capitaliste prindeau mai greu, solutia putea fi un Adenauer sau o Thatcher, adica lideri de anvergura si de tinuta care sa puna bazele corecte.

 

Valoarea motivatiei

De curand a aparut destul de pasager stirea ca guvernul va converti in actiuni impozitele neplatite si penalitatile aferente ale CFR SA. Suma este imensa, ceva mai putin de 1 miliard de Euro, adica aproape 1% din PIB-ul Romaniei. Operatiunea nu este o premiera in economia romaneasca, dar are, ca si precedentele din ultimii douazeci de ani, niste semnificatii care ne trimit la analiza unor probleme fundamentale care au generat dezbateri aprinse in societatea romaneasca.


Povestea este aceeasi: o societate de stat care face in mod recurent pierderi si pe care statul o finanteaza prin tolerarea neplatii impozitelor de catre firma in cauza. Solutiile aplicate au fost de iertare de datorii sau conversie a impozitelor neplatite in capital social al firmelor respective.


La o prima vedere, par masuri cu o fundamentare economica: firmele respective sunt ajutate sa depaseasca o situatie financiara dificila, in ideea unei imbunatatiri ulterioare. Daca analizam in profunzime, vom descoperi probleme mai complexe si vom ajunge la concluzii diferite. Sa le luam pe rand pe cele mai importante.


"Statul sunt Eu!"


Expresia ramasa in istorie ca expresie a absolutismului monarhic are valabilitate si azi. Spunem mereu ca "statul" face sau spune sau reglementeaza cutare sau cutare lucru. Dar cine este statul? Actiunile "statului" sau legile emise nu vin din cer. In realitate statul inseamna niste persoane care, prin mecanisme mai mult sau mai putin transparente, au ajuns in pozitii care le dau puteri la limita discretionarului in diverse domenii.
Daca am stabilit ca vorbim de persoane, trebuie sa intelegem ca acestea au si ele motivatiile si interesele lor. Imi propun sa explorez aceasta zona intr-o ocazie viitoare.


Un ministru sau un director dintr-un minister numeste consiliul de administratie sau directorul unei companii de stat sau seful unei agentii guvernamentale. Dupa corelarea schimbarilor de ministri cu cea a sefilor companiilor de stat, numirea si ramanerea intr-o astfel de functie depind mai putin de compententa profesionala si mai mult de satisfacerea intereselor celor care fac numirile. Iar acestia, cum spuneam, au interesele lor: sa recupereze investitia electorala, sa pregateasca terenul pentru noul sezon de alegeri iar numirile reprezinta un instrument important satisfacere acestor interese.


Ce inseamna toate acestea pana la urma: o abordare discretionara in gestionarea resurselor care li se incredinteaza acestor oameni prin taxele platite de noi toti. Ludovic la XIV-lea decidea ce castel sa mai construiasca sau pe ce altceva sa cheltuie banii (tot de la buget). Si la noi, oamenii care controleaza resursele bugetare decid la fel de discretionar asupra constructiei de sali de sport unde nu este cerere sau alocarea de fonduri primarilor din aceeasi tabara. Este vreo diferenta majora?


Pe acelasi principiu de abordare discretionara functioneaza si conversia datoriilor bugetare in actiuni la firmele de stat si iertarea acestora de datorii in general.


Nu dam resurse unora ci luam de la toti


Pierderile si impozitele neplatite ale firmelor de stat au contribuit la deficitul bugetar, adica au diminuat fondurile disponibile pentru investitii in infrastructura benefica intregii societati sau pentru plata pensiilor. In acelasi timp, angajatii acestor firme isi vor pastra probabil drepturile de pensie intacte. Cu alte cuvinte, ceilalti contribuabili suporta prin taxele lor costurile ineficientei sectorului de stat. Cei care platesc taxe sustin distrugerea de valoare in firmele de stat.


Care este problema, ar putea fi o intrebare? Pierderi se fac destule si in sectorul privat, e neobisnuit sa faci pierderi? Evident ca nu. Diferenta este ca pierderile din sectorul privat sunt limitate si eliminate rapid prin institutia falimentului sau sunt acoperite de actionari daca acestia spera in redresarea firmei. In sectorul public, decizia politica scurtcircuiteaza criteriile economice. Un faliment este greu de acceptat politic, este foarte vizibil si foarte localizat, apar niste someri direct atribuibili acelui caz dar care voteaza. In schimb, o crestere a taxelor pentru acoperirea acestor pagube se poate "vinde" mult mai usor. Mai mult, se poate genera o inflatie care sa diminueze povara celor cu datorii pe seama celor care detin lichiditati. Este mai subtil dar cu consecinte mult mai grave.


La fel s-a intamplat in anii 1990: firmele de stat primeau asa-zise imprumuturi de la FPS (adica de la buget) pentru plata datoriilor. In conditiile in care PIB-ul se prabusea, deci contributiile la buget se diminuau, de unde avea FPS bani? De la tiparnita, deoarece hartia este mult mai ieftina decat adevarata plusvaloare. Rezultatul (simplist pus poate): mai multe unitati monetare (bani in circulatie) impartite la aceeasi valoare intrinseca a bunurilor disponibile de cumparat da o valoare reala mai mica a fiecarei unitati monetare, adica inflatie. Inflatia a tinut in viata multe firme de stat o perioada de timp mai lunga decat ar fi facut-o piata.


Piata libera stopeaza distrugerea de valoare pe care o induc activitatile necompetitive prin institutia falimentului: activitatile economice neprofitabile nu sunt subventionate de piata si ele inceteaza. Pagubele induse sunt limitate la creditorii care si-au asumat riscurile unor tranzactii cu agentii economici neperformanti. Acest principiu se respecta fie ca vorbim de falimentul buticului din colt sau de unul rasunator si el actioneza implacabil.


"Statul", adica aceia care pot decide de o maniera discretionara, actioneaza dupa alte principii. Criteriul primordial este impactul in voturi: voturile trebuie castigate si pastrate, chiar daca votantii respectivi sunt  de fapt pagubiti de astfel de masuri prin somaj si erodarea puterii de cumparare. Sustinerea direct de la buget sau prin inflatie a firmelor de stat neperformante amplifica distrugerea de valoare. Resursele astfel irosite ar fi fost directionate in mod natural de piata catre alte activitati generatoare de plusvaloare si deci de locuri de munca.


Spune-mi cine ti-e actionar ca sa-ti spun cum te tratez


Parafraza unei cunoscute zicale reflecta o realitate de necontestat. Ma indoiesc ca nu a remarcat nimeni lipsa platilor CFR la buget in cei cativa ani in care s-a acumulat acel miliard. Este evident ca "statul" nu a luat nicio masura. Sefii acestor firme nu au misiunea sa sperie votantii sau sa dimineze baza activelor statului, nimeni nu-si taie singur creanga de sub picioare (nu consider gestionarea frauduloasa).
Ma intreb ce s-ar fi intamplat daca in locul CFR ar fi fost o firma privata: controale, amenzi, executari silite, tot arsenalul. Falimentul ar fi fost previzibil mai repede decat conversia de la CFR. Vinovati in acest caz si aratati cu degetul ar fi fost doar managerii si proprietarii care nu au gestionat bine afacerea. Diferenta de tratament aplicata de "organe" nu ar fi preocupat pe nimeni.
Aceasta diferenta de tratament conduce la discriminari in dauna comunitatii finalmente.


Morala


Prea multa putere in mana "organelor de stat" devine daunatoare si paguboasa. Incurajeaza promovarea intereselor unor grupuri limitate in detrimentul societatii in sens larg. Putem intelege in acest context virtutile privatizarii intr-un mod inteligent: motivatia electorala si intersele inguste potentate de accesul discretionar la resursele generate de altii (adica la banii de la buget munciti de fiecare dintre noi) sunt inlocuite de cautarea profitului, expresia utilizarii eficiente a resurselor. 


"Nu ne vindem tara" (adica "nu privatizam") era o retorica perversa impotriva scopurilor declarate si  principiilor pietei libere: rezultatul a fost mentinerea proprietatii de stat in beneficiul unui cerc restrans si in dauna marii mase.

De ce?

De ce m-am apucat sa scriu? Ce caut eu in acest spatiu public (ma rog, in masura in care cineva citeste)?

In viata suntem preocupati sa construim o cariera, sa intemeiem o familie, sa ne crestem copiii. Sunt lucruri naturale care ne imping inainte. Este dimensiunea privata a vietii noastre in familie, la servici, intre prieteni etc. In efortul nostru zilnic neglijam sau evitam dimensiunea publica, data de comunitatea in sens mai larg, de economie, de societate, care ne influenteaza viata mai mult decat toate celelalte. Ca traim intr-o tara si nu in alta, intr-o organizare a societatii si nu in alta ne influenteaza viata mai mult decat suntem dispusi sa admitem. De exemplu, toti romanii de peste 30 de ani pot aprecia marea diferenta intre a trai intr-un sistem totalitar si intr-o societate libera. In aceasta dimensiune nu suntem numai membri de familie sau angajati sau antreprenori, ci suntem in primul rand cetateni. 

A ne exercita dreptul cetatenesc de a vota o data la 4-5 ani este simplu dar total insuficient. A intelege mai bine notiunea de cetatean, cu drepturile si obligatiile aferente, cat de cetateni suntem fiecare, cum functioneaza societatea in care traim si ce o influenteaza sunt lucruri nu foarte la indemana dar foarte importante.

Afirmarea individului ca si cetatean presupune exigente fata de sine si fata de societate, ce cerem si ce dam. Aceasta conduce la emanciparea societatii. Cred ca in mod fundamental aceasta abordare i-a facut pe olandezi sa construiasca o tara din mlastini, pe englezi sa produca revolutia industriala sau pe germani sa devina pivotul Europei si aceasta este si pentru noi calea de a construi un viitor mai bun copiilor nostri.

Scrisul clarifica ideile iar impartasirea lor este atat de usoara azi. Schimbul constructiv de idei, care aduna, chiar si numai virtual, oameni cu aceleasi vederi, nu aduce decat beneficii atat indivizilor cat si comunitatii in sens larg, pe principiul "1+1=3".

Reintregire sau re-diminuare?

Vedem in aceste zile ca "reintregirea" salariilor bugetarilor este un obiectiv al guvernului interimar. Nu se mentioneaza sursele acestor cresteri.

Acest enunt aparent simplu ascunde mai multe aspecte fundamentale care merita comentate si intelese.

"Reintregire"? Termenul denota o retorica manipulativa. Se presupune implicit ca bugetarilor li s-a luat din salariul meritat si acum este o datorie morala sa li se dea inapoi ce li s-a luat. Si nu oricand, ci pana la 1 iunie, adica inainte de alegerile locale, pentru ca bugetarii sa voteze cu "reintregitorii".

Nu contest faptul ca marea masa a bugetarilor au salarii foarte mici. Dar nu aceasta este problema fundamentala, ci ca sunt prea multi. Nu am la indemana statistici, dar toti am stat la coada la un ghiseu al adiministratiei financiare ca sa putem observa ineficienta structurala, genetica in domeniu. Nu putem plati mai scump o activitate ineficienta. Singura solutie pentru cresterea salariilor este restructurarea si reducerea masiva si reala a aparatului birocratic al statului. Cu un numar de bugetari redus se pot plati salarii individuale mai mari fara o presiune suplimentara asupra singurului generator autentic de resurse pentru sustinerea acestora, anume sectorul privat.

Nu pomeneste nimeni despre o asemenea masura. Dimpotriva, retorica "reintregirii" ne duce cu gandul doar la cresterea salariilor, nicidecum la scaderea numarului de bugetari.

Ce ne demonstreaza aceasta retorica? Lipsa unei preocupari reale de eficientizare a birocratiei metastazice, eludarea problemelor reale. Ramane probabil doar "obiectivul" electoral.

Mergand in profunzime, lucrurile sunt si mai grave. Ministerul Finantelor raporteaza aproape saptamanal vanzarea de noi obligatiuni si noi licitatii pentru imprumuturi. Ce arata acest lucru? Ca platim pensiile si salariile bugetarilor din imprumuturi pe care trebuie sa le ramburseze copiii nostri, pentru ca impozitele platite nu ajung pentru salarii si pensii. E ca si cum la noi acasa ne-am imprumuta in fiecare zi sa cumparam mancare si sa platim lumina.

Si atunci de unde se vor onora promisiunile de "reintregire"? Cel mai probabil din noi imprumuturi de la generatiile viitoare.

In lipsa unei viziuni pe termen lung pentru a avea un excedent bugetar, adica veniturile din impozite sa acopere integral cheltuielile statului, vom evolua mai incet sau mai repede catre un deficit bugetare nesustenabil a la Europa. Un scenariu probabil va fi o inflatie masiva care va transfera avutie de la cei care vor avea, adica tot cei care muncesc, la cei care au datorii, adica statul. Cu alte cuvinte, statul da acum unora, ca sa ia mai tarziu de la toti prin inflatie.

De ce inflatie? E greu pentru un guvern sa declare un default. In schimb, solutia tiparirii de bani, deci a generarii de inflatie, este mult mai acceptabila politic si mai greu de inteles de alegatori.

Ajungem aici la o problema etica: politicienii promit ca dau ceea ce nu au iar receptorii acestor tranchilizante electorale, trecand peste intuitia care le spune ca promisiunile sunt desarte, se amagesc ca poate merge si asa. O asociere in frauda copiilor nostri.

Se vehiculeaza argumentul ca ianuarie a aratat o crestere economica, desi februarie este pe minus, dar speram la mai bine in martie si in trimestrul doi. Ne putem gandi la o abordare hazardata: nu putem angaja cheltuieli viitoare care vor fi recurente la primul semn pozitiv, cu atat mai mult cu cat 2012 nu este privit nu optimism in aceasta parte de lume.

In rezumat: nu conteaza ca abordarea este incorecta sau ca nu avem de unde, numai sa dam ca vine 1 iunie si nu mai este mult pana la alegeri. Ce se intampla mai tarziu nu ne mai priveste, chiar daca traseul pe care ne inscriem seamana cu al Greciei.

Trecand peste cele de mai sus, oare problema salariilor bugetarilor este directia cea mai buna in care guvernul isi poate cheltui energia? Acesta este cel mai important subiect pe agenda societatii noastre astazi?

Obiectivele guvernului trebuie sa fie in sfera asigurarii unui cadru de reglementare clar si simplu care sa stimuleze activitatea economica a sectorului privat; a functiunilor comune ale societatii - securitate, justitie etc. in conditiile unui aparat minimal. De aceste lucruri beneficiaza toata lumea si sunt baza unei societati si economii sanatoase si echilibrate.

Ce ne arata initiativa "reintregirii"? O preocupare pe termen scurt pentru o categorie specifica de cetateni votanti, necum in beneficiul tuturor, ba dimpotriva, in paguba pe termen lung a societatii.

Care este motivul oficial al initiativei? Economia nu creste daca nu creste consumul si ca atare trebuie stimulat consumul. Argumentul este fals deoarece consumul in absenta productiei indigene de bunuri si servicii nu face decat sa amplifice dezechilibrele, adica ne vom imprumuta mai mult pentru a consuma mai mult. Este o reeditare a asa-zisului boom de pana in 2008, cand s-a consumat in mod nesustenabil pe credit. Nota de plata a venit cand creditul s-a blocat iar cursul de schimb a crescut masiv si a erodat puterea de cumparare autohtona. Cresterea puternica a creditelor neperformante din bilanturile bancilor este o buna dovada.

Reducerea impozitarii, pentru a lasa mai multi bani mediului privat pentru a investi si a produce marfuri si servicii este solutia corecta. Mai multa productie care poata fi vanduta profitabil in piata inseamna mai multa activitate, mai multi oameni angajati care vor avea mai multa putere de cumparare pentru bunuri si servicii. Acest mecanism va putea absorbi si angajatii in exces din sectorul public.

Productia genereaza crestere economica reala si sustenabila, consumul in absenta productiei determina doar iluzii pe termen scurt si costisitoare pe termen lung.