Egalitate sau egalitarism?

De catva timp se vehiculeaza din nou ideea impozitarii progresive, adica cei ce castiga mai mult vor fi impozitati cu un procent mai mare decat cei care castiga mai putin. La o emisiune TV pe acest subiect un ziarist spunea recent ca i se pare normal ca acei care castiga mai mult sa platesca mai mult. Am auzit si sintagma "solidaritate sociala" ca un alt argument pentru impozitarea progresiva. Obiectivul ar fi colectarea de mai multi bani la buget, necesara in aceasta perioada de criza economica.

Voi argumenta ca aceasta idee este factual gresita, impotriva scopului pe care il urmareste, cu consecinte negative pentru economie si societate si total injusta.

Egalitate - o vedem dar nu e

In primul rand, se face o mare confuzie precum ca acum toata lumea plateste la fel. Da, toata lumea plateste 16%, acelasi procent, dar nu aceeasi suma absoluta, si aceea este cea care ajunge la buget. Sa luam un exemplu simplist: daca Ionescu castiga 2000 de lei iar Popescu 1000 de lei, atunci Ionescu va plati un impozit de 320 de lei iar Popescu de 160 de lei, deci Ionescu plateste dublu decat Popescu. Cota unica nu inseamna aceeasi suma contribuita la buget. 

 

Cei care trec cu vederea aceste lucruri simple si clare fac o retorica egalitarista. Aceasta tradeaza reflexele cimentate de-a lungul istoriei noastre de secole. Societatea romaneasca, de-a lungul istoriei  predominant agrara si aflata intr-o pozitie geostrategica dificila, a dezvoltat mentalitatea egalitarista si adversitatea fata de cei mai avuti. Constructia capitalista, inceputa mai viguros odata cu dinastia Hohenzollern, a fost demolata de comunistii care au promovat uniformitatea si conformismul. A iesi din rand, a fi diferit a devenit greu de acceptat. Din acelasi reflex egalitarist, devenit deja pavlovian, cei care au mai mult sunt automat banuiti ca au facut ceva discutabil, daca nu ilegal pentru a acumula ceea ce au.

Dar este oare corect, just sa gandim astfel? Cu ce drept putem noi pretinde ca lui Ionescu sa i se ia din buzunar un procent mai mare de impozit doar pentru pentru ca el produce mai mult? Care este greseala lui Ionescu? Ca a muncit mai mult, ca este mai bine pregatit, ca si-a asumat niste riscuri daca este un antreprenor? Nu a platit deja dublu decat Popescu? De ce trebuie sa plateasca mai mult decat a platit deja?

Ce nu se vede e la fel de important ca si ce se vede

Primul raspuns este legat de capra vecinului. Un procent important din populatie trebuie sa gandeasca asa, din moment ce ideea a ajuns din nou in dezbatere. Parca aud replica unora: "lasa-l sa plateasca, pentru ca are de unde".

Un raspuns aparent fundamentat ar fi ca trebuie redus deficitul bugetar, pentru a ne conforma pactului de stabilitate fiscala. Inteleg, obiectivul este de inteles, dar de ce impozitarea suplimentara a celor care produc mai mult ar fi o solutie buna? De ce nu reducerea cheltuielilor guvernamentale? S-au eficientizat toate cheltuielile publice, au disparut acuzatiile de coruptie in utilizarea fondurilor bugetare, s-a redus numarul functionarilor publici? Cred ca suntem foarte departe de aceste deziderate. Un exemplu recent in presa este al aplicatiei pentru plata online a taxelor si impozitelor care pare a fi inca un caz de bani irositi. E greu sa faci eforturi serioase in aceste directii, multi votanti vor fi suparati. E mult mai simplu sa mai cresti impozitele iar asta potoleste "setea de dreptate"si adauga si capital politic. Iata unde erau banii pentru "reintregirea" salariilor bugetarilor, la capitalistii verosi care tin banii la saltea si nu vor sa contribuie la binele comun!

Mai putin de la mai multi

 

Nimic mai fals! Impozitarea suplimentara pare ca rezolva o problema, a bugetului, dar de fapt creaza altele mai mari. Cel care a produs acel venit care se impoziteaza va avea mai putini bani de investit sau de economisit. Investitiile genereaza valoare adaugata, locuri de munca, de care suntem atat de preocupati. Economiile se transforma in alte investitii prin intermediul creditelor date de banci, cu aceleasi efecte benefice. Cresterea economica vine intotdeauna din sectorul privat, care foloseste capitalul pentru a investi in ceea ce piata cere. Mai multa activitate economica privata va genera si mai multe taxe in suma absoluta. Economia nu va creste cu mai multe taxe ci cu mai putine.

Marul otravit

De ce sa nu taxam mai mult? Mai multe impozite inseamna mai multi bani de cheltuit de catre guvern si am vazut ca asta inseamna un risc enorm de ca ei sa fie irositi. Cine garanteaza ca ei vor fi folositi acolo unde este mai multa nevoie de ei? Nimeni. Mai degraba se duc la prietenii politici, dupa cum confirma discutiile recente la guvern pentru alocarea de bani primariilor, ca doar vin alegerile, si nu educatiei sau sanatatii. Acestea din urma nu sunt prioritare, banii sunt cheltuiti pe intretinerea unei mentalitati de asistati, oameni care sunt mai usor de manipulat cum gandesc si cum voteaza. Vorba cantecului: "tara te vrea prost".

Sa distribuim undite, nu peste

O alta problema este ca multi bani se duc pe tot felul de indemnizatii, alocatii si ajutoare, prost directionate. Ajutoarele sociale incurajeaza nemunca, mergeti la tara si va veti convinge. In schimb, indemnizatia maternala nu face diferenta intre veniturile mamelor, descurajand pe cele angajate sa faca copii. 

Cheltuirea banilor publici trebuie regandita pentru a crea motivatiile necesare in directiile corecte, in primul rand pentru a stimula munca. Un exemplu este Germania care in ultimii ani a restrans beneficiile de natura sociala, lucru care a contribuit la reducerea somajului.

Legea cererii si ofertei este universala

Desi pare sa uitam, guvernul este un furnizor de servicii pentru societate: apararea, infrastructura si alte servicii necesare functionarii unei societati moderne contra pretului reprezentat de taxele pe care le platim. Fiecare dintre noi la nivel individual suntem clientii guvernului.

Daca pretul, adica impozitarea, creste, clientii nu mai sunt dispusi sa plateasca pretul cerut pentru serviciile oferite, rezultatul fiind cresterea evaziunii fiscale sau schimbarea furnizorului (a se citi emigrare) si deci reducerea veniturilor bugetare in suma absoluta. 

Multe tari occidentale care practica impozitarea progresiva au un deficit urias si datorii asemenea iar multe firme mari din acele tari isi muta sediile in tari cu fiscalitate mai redusa si cu crestere economica din Asia. La o calatorie in Franta, proprietara micului hotel in care stateam nu putea oferi si masa de pranz pentru ca ar fi trebuit sa mai angajeze doua persoane iar impozitele mari ar fi dus-o in pierdere. Impozitele mari tineau doi oameni someri. Multi specialisti in finante si bancheri se muta de la Londra, capitala a finantelor mondiale, in Singapore din cauza impozitelor crescute in sectorul financiar, ajungand sa ameninte competitivitatea acestui domeniu cheie al economiei britanice.

 

Pastrand paralelismul, guvernul, ca orice companie privata, trebuie sa se asigure ca are o baza de clienti cat mai larga prin preturi (taxe) competitive si sa furnizeze servicii in mod eficient, adica nu in pierdere, a se citi nu in deficit bugetar.

Intrebare

Daca mergeti la magazin, v-ar place sa va puna vanzatorul un pret mai mare doar pentru ca i se pare ca aveti mai multi bani in portofel?

 

Valoarea motivatiei - continuare necesara

Tocmai ce scrisesem despre necesitatea privatizarii si a aparut sirul de stiri despre privatizarea Cupru Min. Cineva ar putea comenta foarte usor ca sunt pe langa realitati, uitandu-ne la Cupru Min. Am putea usor spune: decat asa privatizari, mai bine lipsa. Asta ar insemna sa ne uitam la efecte (privatizari nereusite sau cu un succes discutabil) si nu la cauze (de ce se ajunge in aceste situatii).

Sunt cateva aspecte de mentionat legate de privatizarile post-decembriste.

Ce?

Prin orientarea catre CAER (pentru cine mai stie) si prin lipsa reinnoirilor tehnologice, intreprinderile romanesti erau necompetitive sau aveau nevoie urgenta de reinnoire tehnologica la inceputul anilor 1990. Era nevoie ca economia romaneasca sa se cupleze rapid la economia europeana/mondiala. Aceasta recuplare insemna ca unele intreprinderi sau sectoare nu vor fi viabile in fata competitiei globale, dar era singura cale de a pune economia pe niste baze reale.

Cum?

Este evident ca nu "statul", adica guvernul si parlamentul, trebuia sa rezolve aceasta problema in noul context politic si privatizarea era singura solutie iar noii proprietari aveau grija modernizarii sau a inchiderii intreprinderilor, in functie de cerintele pietei. Statul putea influenta procesul prin cadrul de reglementare si prin abordarea procesului de o maniera mai comerciala.

La noi s-a adoptat politica pasilor marunti si timizi sub atenta supraveghere a statului. S-au dat legi si normative despre cum sa se privatizeze intreprinderile din portofoliul FPS/AVAS care contineau criterii de multe ori procedurale si de foarte putine ori legate de realitatea economica sau de o strategie subsumata unor obiective bine articulate. Au existat multe suspiciuni ca privatizarile au fost impinse inainte mai putin de vointa politica damboviteana cat de presiuni de la UE sau FMI.

Cand?

Nu spun nicio noutate ca multe privatizari s-au facut la momentul nepotrivit. In lipsa unei viziuni (pentru ca lipsea competenta si experienta), in lipsa vointei politice care a alimentat sloganurile populiste ("nu ne vindem tara"), am pierdut fereastra de oportunitate de la inceputul anilor '90. La sfarsitul anilor '90 s-a trecut la masuri "hotarate"precum lista intreprinderilor care trebuia lichidate, in perioada de criza din Rusia si tarile sud-est asiatice, adica atunci cand investitorii erau si mai rezervati fata de noi proiecte. Si iata ca dupa 10 ani de capitalism eram in continuare cu un sector de stat, dar care pierduse si mai mult pasul cu tehnologia si se afundase in ineficienta. Martore sunt toate iertarile de datorii de la inceputul anilor 2000. 

Rezultatele

Din toata industria romaneasca au ramas putine intreprinderi care fac azi acelasi lucru ca si in 1989. Sunt nenumarate exemplele in care acestea au cedat locul proiectelor imobiliare, au fost exportate ca fier vechi sau au fost pur si simplu abandonate. Mai mult, unele s-au transformat in bombe ecologice, vezi exemplul intreprinderii chimice de la Campia Turzii, unde copiii se joaca cu mercurul imprastiat in perimetrul fostei fabrici iar "investitorul" a disparut in Orientul Mijlociu dupa ce a vandut tot ce a putut la fier vechi. Au fost putine cazuri de succes. Chiar si unele din acestea nu au adus nimic in buget, vezi cazul Sidex, unde toate iertarile de datorii si facilitatile fiscale au sustinut o privatizare pe nimic.

Perceptia mea acum este ca a lipsit decizia politica si o viziune coerenta, care au creat premisele risipirii unor oportunitati prin coruptie si incompetenta.

Istoria se repeta

Povestea Cupru Min arata ca nu s-a schimbat nimic in domeniu. Dupa ani buni in care o firma de apartament care pare a fi paravanul altor interese se substituie functiei comerciale a firmei, devine stringenta privatizarea cum-necum. Marele investitor care a oferit cu generozitate un pret peste asteptari nu avea nicio treaba cu industria, ci doar profita de o oportunitate.

Balbaielile oficialilor ca nu ii intereseaza cine cumpara, ca vanzarea nu este cine stie ce oportunitate arata de parca cineva a fost prins cu ocaua mica, daca  nu denota prostie. Ni se mai spune si ca zacamantul de minereu nu este proprietatea companiei, care are doar licenta de exploatare, si deci nu a fost inclus in evaluare si in pretul cerut. Oricine cu un minim bun simt economic intelege ca nimeni nu cumpara niste cladiri si utilaje ci mai ales acea licenta care da accesul la resurse si aici era si interesul investitorilor. Nu a discutat nimeni de ce o firma de investment banking, adica o firma de servicii financiare formata din oameni la costum si cravata, s-a putut califica la privatizare, de ce nimeni nu a verificat experienta sau capacitatea lor de a-si onora obligatiile pe care si le asumau.

Interesul pentru acele resurse nu este o problema in sine. E natural ca un investitor sa caute oportunitati de proiecte cu profit. Problema este ca turnura pe care o luase procesul de privatizare nu crea convingerea ca guvernul, ca exponent (cel putin teoretic) al intereselor noastre ca natiune, ar fi maximizat valoarea ce se putea obtine din acea vanzare. Mai mult, trecand peste toate acestea, intrebarea care nu s-a pus si la care nu s-a raspuns este: ce voiam noi sa obtinem: doar un pret, doar sa bifam vanzarea sau ar fi trebuit sa ne uitam la un obiectiv mai amplu: exploatarea eficienta, moderna a resurselor de care dispunem? Vanzarea catre niste bancheri de investitii indeplinea obiectivul propus?

Ce s-ar fi putut face?

Poate nu tot ce sugerez mai jos s-ar fi putut implementa in mod realist, dar poate fi o baza pentru ocazii viitoare:

O intelegere a contextului global. Mutarea industriilor manufacturiere in zone cu costuri scazute, asa cum era si Romania, era o oportunitate de a atrage firmele occidentale in cautare de astfel de locatii. Apropierea de pietele finale din Europa occidentala si afinitatile culturale erau un alte atuuri care puteau fi exploatate. Eram deja in concurenta cu Asia si cu China pentru delocalizarea occidentala.

Identificarea avantajelor competitive. Multe intreprinderi foste socialiste fusesera dezvoltate cu tehnologii occidentale, chiar daca perimate intre timp. Firmele respective ar fi avut un confort mai mare sa reinnoade legaturi mai vechi. Productia de textile in sistem lohn a fost o etapa buna, dar nu avea un avantaj competitiv real, motiv pentru care s-a si relocat in Asia. Domeniile mai complexe tehnologic, de exemplu productia de autovehicule, sunt mai sustenabile pe termen lung. Dovada este numarul mare de producatori de componente auto care au dezvoltat in general operatiuni "greenfield" in ultimii 10-12 ani.

Forta de munca ocupata masiv in industrie era o baza de selectie atractiva pentru noii investitori. S-ar fi mentinut atunci si un interes mai mare pentru invatamantul tehnic, care si-a pierdut dramatic din atractivitate dupa 1989.

Era de asteptat ca unele industrii vor avea de suferit mai mult decat altele, ca fabricile se vor muta in afara oraselor lasand locul unor proiecte imobiliare, dar putea fi decizia naturala, economica a noilor proprietari si mai putin rezultatul falimentului generat de lipsa de viziune.

Fixarea unor obiective clare ale procesului. Revigorarea bazei industriale prin modernizare, conectarea la fluxurile globale, dezvoltarea unei forte de munca competente sunt imbratisate de toata lumea.

Strategii coerente cu efecte rapide. Restituirea rapida in natura oriunde era posibil ar fi creat deja un capital de incredere in proces si ar fi intarit sectorul privat. Selectarea investitorilor care ar fi contribuit cel mai bine la obiectivele fixate ar fi eliminat pe cei care erau orientati pe termen scurt.

Cadrul de reglementare. (Ne)garantarea proprietatii, incurajarea excesiva a sindicatelor, care au ajuns sa influenteze inclusiv privatizarile, birocratia au fost frane puternice.

Vointa politica. Nimic din cele de mai sus nu se poate face vreodata fara vointa. Intram aici pe un taram vast, despre rolul statului in general. Nici romanul nu deborda de atitudini capitaliste, din motive istorice, culturale, dar mai cred ca in acelasi timp ca era in buna masura si ca un elev care abia incepe scoala si asimileaza orice i se preda. Noua ni s-au predat lectiile gresite, precum calculul strict politicianist, interesele marunte si incompetenta, sub patronajul unei abordari colectiviste la cel mai inalt nivel. Pe un astfel de teren arid, pe care conceptele capitaliste prindeau mai greu, solutia putea fi un Adenauer sau o Thatcher, adica lideri de anvergura si de tinuta care sa puna bazele corecte.