Duhul rau din lampa lui Aladin

In aceste zile statele mediteraneene ale Europei - Grecia, Italia, Spania, Franta - au declansat o fronda impotriva politicii de austeritate promovate de Germania. Acest nou curent pare ca este stimulat de noul presedinte al Frantei, Francois Hollande. 

Domnul Hollande pretinde ca va obtine crestere economica prin relaxarea politicii de austeritate promovate de Germania, cresterea taxelor si a angajatilor bugetari in Franta. In plus, el cere emiterea de obligatiuni in numele UE, deci al tuturor statelor membre in solidar.

Abordarea aceasta este o retorica populista a statelor in dificultate, care incearca sa se agate de cele cu finante mai sanatoase in speranta de a-si rezolva problemele proprii. Abordare este scandaloasa si iresponsabila in contextul actual, si iata de ce.

Boala deficitului si pilula inflationista

Citim aproape zilnic despre deficitul bugetar, despre asa-zisul succes al unei noi emisiuni de obligatiuni guvernamentale. Folosind analogia cu bugetul unei familii, ca si in unele postari anterioare, traducerea acestui limbaj sofisticat, care-l ameteste pe cetateanul mediu, este foarte simpla: e ca si cum cheltuiti permanent mai mult decat veniturile pe care le aveti, si nu pentru mica afacere a familiei sau pentru o alta investitie, ci pentru a va cumpara de mancare si a plati intretinerea.

Similar, guvernul cheltuie mai mult decat suma taxelor pe care le colecteaza si se imprumuta permanent pentru a plati salarii si pensii. Vezi aici povestea cu "reintregirea"salariilor bugetarilor, care a devenit prioritate nationala. Dupa cum au spus politicienii din tot spectrul, nu conteaza ca nu avem bani, platim oricum.

Ceea ce se trece foarte usor cu vederea este ca toate aceste imprumuturi trebuie rambursate la un moment dat iar pana atunci trebuie sa platim dobanda la ele. Intram deci intr-un cerc vicios care isi amplifica la fiecare iteratie efectele negative: mai multe cheltuieli se sustin cu mai multe imprumuturi, la care se platesc mai multe dobanzi. Mai multe dobanzi inseamna o portiune mai mare din bugetul guvernului care, neavand bani pentru cheltuieli, se imprumuta in continuare si astfel intram intr-un nou ciclu de dificultati crescande. 

Cheltuim deci din banii altora si aruncam problema in viitor. Cat timp banii pe care-i datoram altora nu sunt multi, e problema noastra, trebuie sa-i rambursam si creditorii se asteapta sa-si primeasca banii inapoi. Dar cand nivelul datoriei ajunge la un nivel la care nici creditorii nu mai spera sa-si primeasca toti banii inapoi, devine problema acestora. Ce se poate intampla in acest caz:

1. Guvernul declara faliment. Aceasta optiune este indezirabila, deoarece genereaza probleme de reputatie si credibilitate. Cel pacalit este creditorul. Falimentul echivaleaza cu proasta gestiune si deci are un cost politic semnificativ pentru cel care ajunge in aceasta situatie. E de asteptat ca aceasta sa fie o solutie de ultima instanta.
2. Guvernul tipareste bani cu care ramburseaza datoriile. Cu economia la un nivel, sa zicem, constant si cu mai multi bani in piata, deci cu un dezechilibru intre cerere (de produse si servicii) si oferta (de bani), guvernul genereaza inflatie. Inflatia erodeaza valoare banilor, deci puterea de cumparare a populatiei, dar si valoarea datoriilor. Cu alte cuvinte guvernul/politicienii, dupa ce au creat iluzia unei bunastari prin cheltuirea banilor creditorilor, ii plateste prin transferul de valoare de la populatie prin intermediul inflatiei.  Cel pacalit este cetateanul, sedus (de cheltuielile facute) si abandonat (cu buzunarul golit de inflatie). Mecanismul acesta s-a aplicat nu o data in istorie. Spaniolii au generat inflatie cand, dupa cucerirea incasilor, au batut atata cantitate de bani in monede cu argintul luat de acolo incat valoarea acestora s-a diminuat drastic. Conditia pentru ca schema sa functioneze este ca guvernul sa poata emite moneda. Daca accesul la tiparnita este permis, inflatia este solutia preferata de guvernanti. Domnul Isarescu are controlul tiparnitei de lei, dar tarile din zona Euro nu au aceasta posibilitate fiecare in parte.  

Lampa lui Aladin

De aici o idee esentiala pentru intelegerea problemelor cu care ne confruntam: accesul la tiparnita de bani creaza un hazard moral: guvernantii stiu ca intotdeauna au la indemana aceasta solutie care muta consecintele proastei lor administrari pe umerii altora, adica ai nostri. De aceea, vor fi tentati mereu sa o foloseasca. Accesul la tiparnita este potentat de capacitatea aproape discretionara a guvernului de a impune taxe. Ce poate fi mai tentant pentru guvernanti decat aceste doua instrumente ca o lampa a lui Aladin: taxeaza si cheltuie, printeaza si cheltuie ("tax and spend, print and spend")!!!

Guvernantii nostri si ai altora din lume nu explica aceste lucruri pe intelesul tuturor, pentru ca nu este in interesul lor. Ei se fac vinovati astfel de o problema etica uriasa: inselarea dramatica a asteptarilor alegatorilor si mentinerea lor in mod deliberat intr-o situatie de semi-ignoranta in scopul continuitatii la putere. Un alt subiect de reflectat - despre avantajele si dezavantajele organizarii actuale a democratiei.

Nota la purtare

Asa cum la banca ai risc mai mic daca veniturile tale acopera mai bine rata pe care o ai de plata, si aici  nivelul datoriilor si mai ales dinamica acestora coroborata cu cea bugetara influenteaza semnificativ ratingul tarii. De aceea, chiar daca Germania si Franta au o datorie publica raportata la PIB la un nivel comparabil, Germania se imprumuta mai ieftin pentru ca are un buget mai echilibrat iar riscul sa intre in spirala datoriilor este mai redus. Creditorii Germaniei sunt mai confortabili ca isi vor vedea banii inapoi decat cei ai Frantei si mult mai increzatori decat cei ai Italiei sau Greciei, adica ratingul Germaniei este mai ridicat (adica mai bun) decat al Frantei si mult mai bun decat al Italiei sau Spaniei. De aceea Germania se imprumuta la costuri mult mai mici decat tarile mediteraneene. Morala: cine se poarta frumos (adica e cumpatat) primeste nota buna la purtare (adica rating).

Evident ca Germania, Olanda, Austria si alte tari, cele din nordul Europei, care au rating maxim sau apropiat de cel maxim, au interese diferite de cele cu rating scazut si cu buget serios dezechilibrat.

 Aluatul (datoriilor) dospeste la caldura (Mediteranei)

Ce vrea sa faca de fapt dl Hollande este trucul clasic descris mai sus: angajand profesori si functionari in sectorul public, creaza iluzia reducerii somajului si deci a revenirii economiei. Plusvaloarea, adica PIB-ul, este generat doar de sectorul privat, iar profesorii si functionarii publici nu sunt acolo. Acestia pot fi platiti din doua surse:

1. Cresterea taxelor, adica sectorul privat da mai multi bani pentru sectorul de stat. Acest lucru nu este sub nicio forma crestere economica, ci doar redistribuirea valoarii de la privat la stat, adica activarea lampii lui Aladin.
2. Imprumutarea in continuare, cu consecintele descrise mai sus.

Ambele solutii nu fac decat sa eludeze si sa accentueze problema de baza, adica deficitul bugetar, ceea ce este iresponsabil.

Grecia este tinuta in viata doar de aparatul de injectat fonduri al UE. Chiar daca pacientul este in moarte clinica, trebuie tinut pe aparate pentru a pretinde ca este in viata si a evita consecinte extrem de negative pentru restul Europei. Falimentul Greciei ar fi "business as usual", din moment ce, de la obtinerea independentei in 1821, grecii au dat faliment de cinci ori si au fost timp de 90 de ani in default, adica jumatate din timpul scurs de atunci. Si pentru ca nu au tras niciun fel de invataminte din falimentele anterioare, au cheltuit mai mult decat si-au permis. Iluzia a fost intretinuta mai ales de costul scazut al banilor, pe seama credibilitatii statelor cu rating mai bun. Acum a venit vremea scadentei, dar trezirea la realitate este greu de suportat si de acceptat. Grecii sunt acum in faza de negare: germanii si UE sunt vinovati de raul abatut asupra lor, dar ei sunt nevinovati.

Spania si Italia, cu economii stagnante si piete ale muncii rigide, sunt urmatoarele expuse. Bula imobiliara spaniola s-a spart si a revelat masive investitii proaste iar spiritul de casta al legislatiei muncii, care blocheaza accesul tinerilor la locuri de munca, a generat somajul masiv.

Bilete (obligatiuni) subventionate pentru elevi (codasi)

Aceste tari nu dau semne ca vor sa schimbe ceva in abordarea lor si sa caute solutii reale si durabile de rezolvare a situatiei. Este ca la scoala: elevii cu note mici vor sa corupa si fruntasii clasei la o ora de chiul. In cazul nostru elementul de coruptie este emiterea de obligatiuni europene in solidar. Cu ajutorul notelor (ratingurilor) bune ale fruntasilor, media clasei (zonei Euro) ar creste, deci costurile de finantare ar fi mai bune pentru cei cu ratinguri scazute dar mai mari pentru cei cu ratinguri ridicate. Codasii si cei mai putin disciplinati ar fi practic subventionati de fruntasi si de cei mai disciplinati, "free ride", cum ar zice englezul. Ar fi o internationalizare a hazardului moral, care va atinge noi frontiere, de unde prabusirea va fi mult mai dureroasa.

Daca v-ar cere cineva sa platiti si pentru rata la banca a vecinului ce-ati face? E baiat bun, simpatic, mai beti o bere impreuna, va mai imprumutati reciproc grebla sau lopata, dar parca nu i-ati plati si rata. 

Ce urmeaza?

Sper ca elevii silitori nu se vor lasa impresionati de codasii galagiosi si isi vor impune linia lor, adica obligatiunile europene in solidar vor ramane doar la stadiul de retorica iar lampa lui Aladin va sta pe raft. Europa trebuie sa inteleaga ca modelul de stat social de pana acum a devenit nesustenabil. Competitivitatea a scazut, populatia a imbatranit iar aceste doua elemente actioneaza ca o foarfeca asupra bugetului public. Trebuie cheltuit mai putin si muncit mai mult, pentru ca traiul pe spinarea generatiilor viitoare nu mai este posibil. Este austeritate acum, dar in beneficiul copiilor nostri.

Altfel, lipsa intelegerii acestor elemente simple dar de baza determina actiuni gresite. Cand acestea isi vor arata efectele, resentimentele vor alimenta din nou abordari extremiste, care vor avea consecinte distructive asupra civilizatiei occidentale.

The usual suspects

Va amintiti scena de tensiune maxima din "Casablanca", in care  Rick il impusca pe maiorul Strasser in prezenta comisarului Renault, iar acesta ordona oamenilor sai sositi ulterior sa ii adune pe suspectii obisnuiti ("round up the usual suspects").

Seamana cu perioada pe care o traim acum: dupa ce criza a "impuscat" iluzia cetatenilor de bunastare data de avantul consumului nesustenabil pe credit, politicienii arata acum cu degetul la suspectii obisnuiti: bogatii (depinde ce numim bogati, acesta este un alt subiect) care sunt apriori vinovati ca au acumulat nemeritat, companiile petroliere ca e carburantul scump, micii pesti ai coruptiei ca au facut gainarii cu bugetul metropolei Cucuietii din Deal.

Dar relatia perversa dintre politicienii care vand minciuni dulci de nuanta populist-egalitarista si cetatenii care se lasa sedusi mai mult sau mai putin constient este o arie larga potrivita pentru un episod viitor.

De aceasta data voi prezenta alibiul suspectilor de petrolisti care sunt acuzati ca au crescut "nejustificat" preturile carburantilor, in goana dupa profituri nemeritate. Ca atare, guvernul trebuie sa ia masuri si sa reglementeze pretul carburantilor la pompa pentru a domoli goana benzinarilor dupa profit, cum ar fi impunerea unei formule de calcul al pretului care ar asigura o marja controlata pentru benzinari. La o prima privire, cetateanul obisnuit ar spune: "foarte bine, ca nu le mai ajunge astora cu preturile lor".

Care sunt ideile/acuzele intiparite in mentalul colectiv:

1. Industria petroliera face profituri nejustificate/nemeritate si acestea trebuie temperate prin masuri ale guvernului. 
2. In Romania carburantii ar trebui sa fie mai ieftini deoarece avem productie interna de titei.
3. Preturile carburantilor au crescut deoarece benzinarii au marit nemeritat marjele pe care le obtin.
4. Reglementarea preturilor la carburanti este indicata pentru scopuri de protectie sociala.

Pe scurt, portretul robot al unui inamic public, care suge sangele poporului.

Ca unul din domeniu, as putea fi banuit de partizanat si subiectivism si ca incerc sa trag spuza pe turta benzinarilor verosi. Imi asum acest risc, dar voi incerca sa clarific miturile de mai sus, raspandite in opinia publica si intretinute de retorica de televizor a politicienilor populisti. Nu fac asta pentru a apara imaginea industriei, dar daca publicul larg incepe sa inteleaga realitatea din spatele unor cifre, atunci va vedea ca adevaratii suspecti sunt in alta parte iar benzinarii sunt o tinta usoara pentru distragerea atentiei.

Incep prin a puncta cateva caracteristici care deosebesc aceasta industrie de altele.

Trebuie sa distingem intre sectorul de explorare si extractie titei si gaze ("upstream"), cel de rafinare si cel de distributie. Ele sunt legate pe lantul de aprovizionare, dar au multe deosebiri din perspectiva dinamicii si factorilor de influenta.

Fiindca petrolul este de un secol sursa principala de energie in lume, iar energia este sangele economiei moderne, a fost mereu legat de aspecte geostrategice. Petrolul a declansat, a castigat si (lipsa lui) a pierdut razboaie. Cine controleaza aceasta resursa are o mare putere de negociere pe scena mondiala dar si starneste dorinta altora de a o avea. Aceasta invidie si rivalitate se transpune in riscuri politice pentru firmele din industrie, vezi nationalizarile facute de-a lungul istoriei (BP, Shell in diverse zone ale globului) si cele mai recente din Argentina si Bolivia.

Pentru acces la petrol, firmele din domeniu exploreaza si opereaza in medii foarte ostile, de la desertul torid din jurul Golfului Persic la gheturile arctice ale Alaskai, ceea ce presupune tehnologii extrem de costisitoare. Explorarea poate dura ani si poate costa miliarde de dolari, cu o rata de succes incerta. Toate acestea reprezinta riscuri operationale foarte mari dar firmele producatoare sunt fortate sa caute permanent noi zacaminte pentru a contracara declinul natural al rezervelor si mentine rata productiei.

Prin dimensiunea realmente globala a pietei, prin numarul mare de jucatori din care niciunul nu o poate influenta major, aceasta industrie este una din cele mai concurentiale si cele mai apropiate de definitia unei piete perfecte. Exemple in sustinerea acestor afirmatii sunt multiple, dar amintesc cateva:

• Preturile de referinta la scara globala pentru titei si produse petroliere sunt determinate la bursele de marfuri (New York, Londra, Singapore), unde se cererea si oferta se intalnesc in mod liber si nemijlocit.
• Schimburile sunt realmente globale: Europa si Asia consuma titei din Rusia si Orientul Mijlociu, motorina din India ajunge pana in Mediterana.

 Preturile titeiului sunt date de cererea si oferta de pe aceste piete si niciun actor din piata nu o poate influenta in mod material. Dar teama ca a ramas prea putin sau disparitia acestei temeri, perturbarile date de un conflict sau numai amenintarea acestuia produc variatii mari de pret. Sunt mari sau mici? La ~110 USD/baril, preturile sunt aproximativ duble decat in 2009, dar cu o treime mai mici decat maximul de 150 USD/baril din iunie 2008.

Capitalul imens necesar operatiunilor in upstream, in conditiile unor riscuri si incertitudini foarte mari, trebuie remunerat adecvat. Profiturile din extractie sunt intr-adevar mari in cifre absolute, dar ele sustin in fapt investitiile uriase care trebuie facute continuu. Verificati ratele de rentabilitate financiara ale Shell sau BP si veti vedea ca nu sunt atat de mari pe cat v-ati astepta exact din aceste motive. Cand faceti un depozit bancar primiti 4% dar aveti un risc minim. Ce rata de rentabilitate i-ati cere lui Shell, care investeste banii dvs in extractie in Nigeria sub atacurile repetate ale gherilelor locale si cheltuie pe inchiderea de sonde in Marea Nordului? Sunteti multumiti cu 15% rentabilitate in aceste conditii de risc? Cam atat este media rentabilitatii capitalului (ROCE) la Shell pe ultimii 5-6 ani.

Ca totusi sunt unii care profita imens din titei este adevarat, vezi tarile producatoare din Orientul Mijlociu sau mai bine zis clubul restrans al celor care controleaza resursele in acele tari. Dar pe noi europenii sau pe americani sa platim pretul de pe bursa, nu ne obliga nimeni altcineva decat consumul imens de titei din Europa si America, la care nu exista alternativa serioasa. Vrem sa mergem cu masina, si inca una cat mai mare, platim.

De ce sunt importante aceste lucruri? Sa intelegem ca oricat titei avem sau nu avem, este irelevant, suntem intr-o piata globala si nu ne putem decupla de la ea. Pretul se va modifica nu pentru ca asa va dori un politician, ci pentru ca scaderea consumului in lumea dezvoltata va fi un factor de scadere, dar cresterea consumului in China sau riscurile de conflictele armate vor presa pentru crestere. Recunoastem deci si aici cei doi factori fundamentali care se lupta in piata: lacomia (de a consuma mai mult) si frica (de a nu avea ce consuma).

Rafinarea are anumite particularitati. Atat input-ul (titeiul) cat si output-ul (benzina, motorina etc) sunt tranzactionate la bursa. Cu alte cuvinte, rafinaria nu-si stabileste ea marja pe baza costului de productie si a costului materiilor prime (titei), ci ii este data de bursa. Cheltuielile de procesare, care reprezinta doar 8-10% din costul de productie, sunt singurele sub controlul rafinariei. 

In aceste conditii, ce poate face un investitor in rafinarie este: (1) sa construiasca una cu procese tehnologice care sa permita extragerea de valoare la maxim din barilul procesat, adica benzina, motorina, combustibil de aviatie in procent cat mai mare (minim 80%) si (2) sa dezvolte o capacitate mare de procesare, care sa ii permita obtinerea de costuri unitare de productie cat mai reduse, capacitate mare insemnand de pe la 8 milioane to/an in sus. Daca ne uitam in Romania si in jurul ei, astfel de capacitati sunt doar in Bulgaria (Lukoil), Ungaria (Mol), Turcia (Tupras) sau Polonia (PKN), toate in zona 8-12 milioane to/an. Sa remarcam ca nicio rafinarie romaneasca nu iese din categoria mica, deci vom vedea si la noi in continuare pierderi cronice sau inchideri.

Si atunci cum pot concura acestea cu rafinariile din Orientul Mijlociu, care au capacitati de 20-25 milioane to/an, sau cu cea mai mare din lume, de aproape 35 milioane to/an? Capacitatile uriase le permit acestora din urma sa trimita marfa pe piata europeana, inclusiv in Mediterana si Marea Neagra. Intelegem de ce industria de rafinare este actualmente intr-o situatie limita in Europa. In anii '60-'70 s-au construit multe rafinarii cu capacitati mici, de pana la 5 milioane to/an. Cresterea eficientei energetice, si deci scaderea structurala a consumului, ca si criza economica au crescut presiunea pe marjele de rafinare, scotand la iveala ineficienta rafinariilor mici. In aceste conditii, am vazut inchiderea definitiva a numeroase rafinarii, jucatori precum Shell sau Total care si-au restrans portofoliile de rafinarii in ultimii 5-6 ani si falimentul celui mai mare rafinor independent din Europa, Petroplus, cu 7 rafinarii in portofoliu. Tendinta va continua pana cand excesul masiv de capacitati de rafinare va disparea prin falimente si inchideri iar echilibrarea cererii si ofertei va duce la niste marje care sa asigure o minima profitabilitate jucatorilor ramasi in viata la capatul acestei perioade.

Investitia intr-o rafinarie noua este de cateva miliarde de dolari. De aceea, investitiile se fac mai ales in perioada de avant economic, cand marjele sunt mai bune si pot justifica efortul financiar, care de obicei este puternic sustinut de imprumuturi, dar si cand costurile de dezvoltare sunt mai mari. Deoarece astfel de proiecte dureaza 3-5 ani, ele ajung sa se finalizeze in perioada de criza economica. De aici, inca o presiune pe profitabilitate.

In schimb, guvernele au vazut in carburanti o sursa importanta si sigura de impozitare si au instituit, in special in Europa, accize peste care se aplica si TVA, adica taxa pe impozit. Care este rezultatul (citez cifre medii, cu oarecare aproximare): benzina costa 2,300 USD/to, din care: pret de cotatie fara taxe 1,050-1,100 USD/to (46-48%); accize+TVA 1,040 USD/to (45%), logistica 40-50 USD/to (2%). Rezulta o marja bruta de 5-7%. Din cele 6 milioane to de carburanti consumate anual in Romania cam jumatate se vand in retail, cealalta jumatate se vinde en-gros consumatorilor industriali, la marje cu multiplu mai mici. Sa luam un 2% pentru exemplificare. 

In total, putem vedea ca marja disponibila pentru operarea tuturor benzinariilor si depozitelor din Romania este, pe incarcate, de ~620 milioane USD, din care trebuie sustinute cheltuielile a 2,000 de benzinarii si catorva zeci de depozite, transportul pe calea ferata si auto, cu salariile angajatilor, utilitati, reparatii, finantare, risc de neplata, risc de curs valutar etc.

2% sau 7% vi se par procente mari? Pentru comparatie, stiati ca un iphone costa cam o treime din pretul pe care l-ati platit pentru el? V-ati revoltat cumva pentru acest lucru, ca pretul este "nejustificat"?

   

Dar 45% taxe, sau 6.6 miliarde USD, cum vi se pare? Puteti relationa suma cu lungimea totala a autostrazilor din Romania, care ar trebui finantate din acesti bani?

Dar este mai usor sa arati un "usual suspect" cu degetul pentru o asa-zisa problema, daca asta te ajuta sa distragi atentia de la problema de zece ori mai mare pe care o ai tu. Acei "suspecti obisnuiti" arata in mod transparent ce venituri si cheltuieli au, depun bilant la ministerul de finante la fiecare 6 luni si sunt permanent controlati de diverse agentii si autoritati. "Comisarul" care cheltuie cele 6.6 miliarde USD e posibil sa aiba dificultati in a arata ce a facut cu ei.

Judecand cele de mai sus, poate determina vreun guvern care este "pretul corect", poate lua cineva din ministerul finantelor in calcul toata complexitatea variabilelor care influenteaza pretul? Poate spune cineva cat ar trebui sa fie un adaos acceptabil ar producatorului? Pe ce baza? Cine poate spune cat trebuie sa fie rentabilitatea investitiei?

Daca cineva reglementeaza pretul titeiului, de ce nu si pe cel al unui iphone, ca doar trebuie sa ai si un mobil daca mergi cu masina? Si daca reglementam pretul telefoanelor si benzinei, sa continuam cu cel al masinilor (doar ne amintim toti de Dacia 1300 de 70,000 lei). Si cum masinile transporta oameni, cartofi sau bere, sa mergem pana la capat si sa reglementam preturile a tot ce misca-n tara asta! Reinfiintam comitetul de stat al planificarii, il rechemam pe dl Vacaroiu sa-l conduca si am gasit solutia finala a echitatii si egalitatii (a se citi egalitarismului).

Doar piata libera poate "dicta" pretul. Pretul corect determina alocarea resurselor acolo unde ele sunt folosite cel mai eficient si determina remunerarea corecta a riscurilor asumate de agentul economic. Este demonstrat ca orice tentativa de control al preturilor va crea doar iluzia unui avantaj pentru consumator. Controlul determina subinvestire de catre producatori si finalmente o deteriorare a ofertei. Sa nu uitam ca pe vremea comunismului, cand aveam acel control, piata neagra furniza pantofi sau mancare la pretul pe care consumatorul era dispus sa-l plateasca in conditiile date, si nu la cel reglementat. Echilibrul a fost restabilit cand controlul l-a facut piata si nu guvernul.

Ca atare, sa nu ne lasam amagiti cu tacticile acestea de demonizare a unei industrii prin etichetarea ca "usual suspects", ci sa ne concentram pe ce fac acei "real suspects" care cheltuie miliardele luate de la noi ca impozite intr-o maniera netransparenta si ineficienta. "Usual suspects" au o concurenta nemiloasa care ii tine permanent in garda. "Real suspects" nu concureaza decat cu capacitatea noastra de a plati impozite iar forta lor de a le cheltui a invins pana acum cetateanul.

Iata doua exemple de lucrari de referinta despre cele povestite mai sus, care merita citite:

1. Daniel Yergin - "The Prize - the epic quest for money, oil and power", o istorie monumentala a industriei petroliere, distinsa cu premiul Pulitzer in 1992, http://en.wikipedia.org/wiki/The_Prize:_The_Epic_Quest_for_Oil,_Money,_and_Power
2. Henry Hazzlitt - Economics in One Lesson, o carte intrata in istorie prin demitizarea unor conceptii economice din pacate larg raspandite, http://en.wikipedia.org/wiki/Henry_Hazlitt.

Aspiratiile noii generatii

                 Cele mai importante lucruri

In aceasta compunere voi vorbi despre cele mai importante lucruri ale fiecarui om. Noi, copiii, avem foarte multe lucruri importante, si nu putem alege doar unul sau doua. Pentru noi, copilaria inseamna mai mult decat fericire. Pentru noi cele mai importante lucruri sunt prietenii si scoala. 

Este adevarat ca mai intervin si anumite situatii neplacute, in care trebuie sa ne descurcam singuri sau sa cerem ajutorul parintilor. Din punctul meu de vedere ei sunt singurii nostri prieteni adevarati care ne sunt alaturi la bine si la greu. Nu pot nega faptul ca exista si prieteni de nadejde, dar toata lumea stie ca trebuie sa strabatem hotare pentru a-i gasi. Prietenia este poate cel mai important lucru pe care o fiinta il poate avea. Trebuie sa ne alegem prietenii adevarati care ne pot oferi fericirea si ajutorul necesar.

Un lucru foarte important mai este si cariera profesionala. Fiecare dintre noi isi doreste sa ajunga departe. Toti avem vise mari pe care le exprimam intr-un mod sau altul. Spre exemplu visul meu este sa ajung un avocat de succes. Prin urmare sa-mi constitui o cariera din care pot sa traiesc si sa ma bucur. Visele sunt realizabile sau imposibile. Pentru mine nimic nu este imposibil. Pe acest pamant fiecare are dreptul sa viseze si are dreptul la o sansa. Aceasta sansa trebuie sa fie unica. Trebuie sa muncim pentru visele noastre si trebuie sa speram. Munca este un lucru care depinde numai de noi si de dorintele noastre. Trebuie sa avem ambitie si curaj. Si daca tot vorbim de ambitie si curaj, multi dintre noi spunem ca nu suntem destepti. Din punctul meu de vedere fiecare este destept, iar inteligenta trebuie muncita si lucrata.

Poate unii dintre noi avem vise prea mari. Poate Oxford este un vis prea mare. Am intrebat mai multe personae daca acest vis este realizabil, iar 99% dintre aceste persone mi-au oferit un “da” curajos. Deci, eu continui sa sper si sa invat!

Prin urmare, unul dintre cele mai importante lucruri este speranta!  

                                                   

                                               Ruxandra Ghica

                                                     Clasa a VII-a