Valoarea motivatiei

De curand a aparut destul de pasager stirea ca guvernul va converti in actiuni impozitele neplatite si penalitatile aferente ale CFR SA. Suma este imensa, ceva mai putin de 1 miliard de Euro, adica aproape 1% din PIB-ul Romaniei. Operatiunea nu este o premiera in economia romaneasca, dar are, ca si precedentele din ultimii douazeci de ani, niste semnificatii care ne trimit la analiza unor probleme fundamentale care au generat dezbateri aprinse in societatea romaneasca.


Povestea este aceeasi: o societate de stat care face in mod recurent pierderi si pe care statul o finanteaza prin tolerarea neplatii impozitelor de catre firma in cauza. Solutiile aplicate au fost de iertare de datorii sau conversie a impozitelor neplatite in capital social al firmelor respective.


La o prima vedere, par masuri cu o fundamentare economica: firmele respective sunt ajutate sa depaseasca o situatie financiara dificila, in ideea unei imbunatatiri ulterioare. Daca analizam in profunzime, vom descoperi probleme mai complexe si vom ajunge la concluzii diferite. Sa le luam pe rand pe cele mai importante.


"Statul sunt Eu!"


Expresia ramasa in istorie ca expresie a absolutismului monarhic are valabilitate si azi. Spunem mereu ca "statul" face sau spune sau reglementeaza cutare sau cutare lucru. Dar cine este statul? Actiunile "statului" sau legile emise nu vin din cer. In realitate statul inseamna niste persoane care, prin mecanisme mai mult sau mai putin transparente, au ajuns in pozitii care le dau puteri la limita discretionarului in diverse domenii.
Daca am stabilit ca vorbim de persoane, trebuie sa intelegem ca acestea au si ele motivatiile si interesele lor. Imi propun sa explorez aceasta zona intr-o ocazie viitoare.


Un ministru sau un director dintr-un minister numeste consiliul de administratie sau directorul unei companii de stat sau seful unei agentii guvernamentale. Dupa corelarea schimbarilor de ministri cu cea a sefilor companiilor de stat, numirea si ramanerea intr-o astfel de functie depind mai putin de compententa profesionala si mai mult de satisfacerea intereselor celor care fac numirile. Iar acestia, cum spuneam, au interesele lor: sa recupereze investitia electorala, sa pregateasca terenul pentru noul sezon de alegeri iar numirile reprezinta un instrument important satisfacere acestor interese.


Ce inseamna toate acestea pana la urma: o abordare discretionara in gestionarea resurselor care li se incredinteaza acestor oameni prin taxele platite de noi toti. Ludovic la XIV-lea decidea ce castel sa mai construiasca sau pe ce altceva sa cheltuie banii (tot de la buget). Si la noi, oamenii care controleaza resursele bugetare decid la fel de discretionar asupra constructiei de sali de sport unde nu este cerere sau alocarea de fonduri primarilor din aceeasi tabara. Este vreo diferenta majora?


Pe acelasi principiu de abordare discretionara functioneaza si conversia datoriilor bugetare in actiuni la firmele de stat si iertarea acestora de datorii in general.


Nu dam resurse unora ci luam de la toti


Pierderile si impozitele neplatite ale firmelor de stat au contribuit la deficitul bugetar, adica au diminuat fondurile disponibile pentru investitii in infrastructura benefica intregii societati sau pentru plata pensiilor. In acelasi timp, angajatii acestor firme isi vor pastra probabil drepturile de pensie intacte. Cu alte cuvinte, ceilalti contribuabili suporta prin taxele lor costurile ineficientei sectorului de stat. Cei care platesc taxe sustin distrugerea de valoare in firmele de stat.


Care este problema, ar putea fi o intrebare? Pierderi se fac destule si in sectorul privat, e neobisnuit sa faci pierderi? Evident ca nu. Diferenta este ca pierderile din sectorul privat sunt limitate si eliminate rapid prin institutia falimentului sau sunt acoperite de actionari daca acestia spera in redresarea firmei. In sectorul public, decizia politica scurtcircuiteaza criteriile economice. Un faliment este greu de acceptat politic, este foarte vizibil si foarte localizat, apar niste someri direct atribuibili acelui caz dar care voteaza. In schimb, o crestere a taxelor pentru acoperirea acestor pagube se poate "vinde" mult mai usor. Mai mult, se poate genera o inflatie care sa diminueze povara celor cu datorii pe seama celor care detin lichiditati. Este mai subtil dar cu consecinte mult mai grave.


La fel s-a intamplat in anii 1990: firmele de stat primeau asa-zise imprumuturi de la FPS (adica de la buget) pentru plata datoriilor. In conditiile in care PIB-ul se prabusea, deci contributiile la buget se diminuau, de unde avea FPS bani? De la tiparnita, deoarece hartia este mult mai ieftina decat adevarata plusvaloare. Rezultatul (simplist pus poate): mai multe unitati monetare (bani in circulatie) impartite la aceeasi valoare intrinseca a bunurilor disponibile de cumparat da o valoare reala mai mica a fiecarei unitati monetare, adica inflatie. Inflatia a tinut in viata multe firme de stat o perioada de timp mai lunga decat ar fi facut-o piata.


Piata libera stopeaza distrugerea de valoare pe care o induc activitatile necompetitive prin institutia falimentului: activitatile economice neprofitabile nu sunt subventionate de piata si ele inceteaza. Pagubele induse sunt limitate la creditorii care si-au asumat riscurile unor tranzactii cu agentii economici neperformanti. Acest principiu se respecta fie ca vorbim de falimentul buticului din colt sau de unul rasunator si el actioneza implacabil.


"Statul", adica aceia care pot decide de o maniera discretionara, actioneaza dupa alte principii. Criteriul primordial este impactul in voturi: voturile trebuie castigate si pastrate, chiar daca votantii respectivi sunt  de fapt pagubiti de astfel de masuri prin somaj si erodarea puterii de cumparare. Sustinerea direct de la buget sau prin inflatie a firmelor de stat neperformante amplifica distrugerea de valoare. Resursele astfel irosite ar fi fost directionate in mod natural de piata catre alte activitati generatoare de plusvaloare si deci de locuri de munca.


Spune-mi cine ti-e actionar ca sa-ti spun cum te tratez


Parafraza unei cunoscute zicale reflecta o realitate de necontestat. Ma indoiesc ca nu a remarcat nimeni lipsa platilor CFR la buget in cei cativa ani in care s-a acumulat acel miliard. Este evident ca "statul" nu a luat nicio masura. Sefii acestor firme nu au misiunea sa sperie votantii sau sa dimineze baza activelor statului, nimeni nu-si taie singur creanga de sub picioare (nu consider gestionarea frauduloasa).
Ma intreb ce s-ar fi intamplat daca in locul CFR ar fi fost o firma privata: controale, amenzi, executari silite, tot arsenalul. Falimentul ar fi fost previzibil mai repede decat conversia de la CFR. Vinovati in acest caz si aratati cu degetul ar fi fost doar managerii si proprietarii care nu au gestionat bine afacerea. Diferenta de tratament aplicata de "organe" nu ar fi preocupat pe nimeni.
Aceasta diferenta de tratament conduce la discriminari in dauna comunitatii finalmente.


Morala


Prea multa putere in mana "organelor de stat" devine daunatoare si paguboasa. Incurajeaza promovarea intereselor unor grupuri limitate in detrimentul societatii in sens larg. Putem intelege in acest context virtutile privatizarii intr-un mod inteligent: motivatia electorala si intersele inguste potentate de accesul discretionar la resursele generate de altii (adica la banii de la buget munciti de fiecare dintre noi) sunt inlocuite de cautarea profitului, expresia utilizarii eficiente a resurselor. 


"Nu ne vindem tara" (adica "nu privatizam") era o retorica perversa impotriva scopurilor declarate si  principiilor pietei libere: rezultatul a fost mentinerea proprietatii de stat in beneficiul unui cerc restrans si in dauna marii mase.

De ce?

De ce m-am apucat sa scriu? Ce caut eu in acest spatiu public (ma rog, in masura in care cineva citeste)?

In viata suntem preocupati sa construim o cariera, sa intemeiem o familie, sa ne crestem copiii. Sunt lucruri naturale care ne imping inainte. Este dimensiunea privata a vietii noastre in familie, la servici, intre prieteni etc. In efortul nostru zilnic neglijam sau evitam dimensiunea publica, data de comunitatea in sens mai larg, de economie, de societate, care ne influenteaza viata mai mult decat toate celelalte. Ca traim intr-o tara si nu in alta, intr-o organizare a societatii si nu in alta ne influenteaza viata mai mult decat suntem dispusi sa admitem. De exemplu, toti romanii de peste 30 de ani pot aprecia marea diferenta intre a trai intr-un sistem totalitar si intr-o societate libera. In aceasta dimensiune nu suntem numai membri de familie sau angajati sau antreprenori, ci suntem in primul rand cetateni. 

A ne exercita dreptul cetatenesc de a vota o data la 4-5 ani este simplu dar total insuficient. A intelege mai bine notiunea de cetatean, cu drepturile si obligatiile aferente, cat de cetateni suntem fiecare, cum functioneaza societatea in care traim si ce o influenteaza sunt lucruri nu foarte la indemana dar foarte importante.

Afirmarea individului ca si cetatean presupune exigente fata de sine si fata de societate, ce cerem si ce dam. Aceasta conduce la emanciparea societatii. Cred ca in mod fundamental aceasta abordare i-a facut pe olandezi sa construiasca o tara din mlastini, pe englezi sa produca revolutia industriala sau pe germani sa devina pivotul Europei si aceasta este si pentru noi calea de a construi un viitor mai bun copiilor nostri.

Scrisul clarifica ideile iar impartasirea lor este atat de usoara azi. Schimbul constructiv de idei, care aduna, chiar si numai virtual, oameni cu aceleasi vederi, nu aduce decat beneficii atat indivizilor cat si comunitatii in sens larg, pe principiul "1+1=3".

Reintregire sau re-diminuare?

Vedem in aceste zile ca "reintregirea" salariilor bugetarilor este un obiectiv al guvernului interimar. Nu se mentioneaza sursele acestor cresteri.

Acest enunt aparent simplu ascunde mai multe aspecte fundamentale care merita comentate si intelese.

"Reintregire"? Termenul denota o retorica manipulativa. Se presupune implicit ca bugetarilor li s-a luat din salariul meritat si acum este o datorie morala sa li se dea inapoi ce li s-a luat. Si nu oricand, ci pana la 1 iunie, adica inainte de alegerile locale, pentru ca bugetarii sa voteze cu "reintregitorii".

Nu contest faptul ca marea masa a bugetarilor au salarii foarte mici. Dar nu aceasta este problema fundamentala, ci ca sunt prea multi. Nu am la indemana statistici, dar toti am stat la coada la un ghiseu al adiministratiei financiare ca sa putem observa ineficienta structurala, genetica in domeniu. Nu putem plati mai scump o activitate ineficienta. Singura solutie pentru cresterea salariilor este restructurarea si reducerea masiva si reala a aparatului birocratic al statului. Cu un numar de bugetari redus se pot plati salarii individuale mai mari fara o presiune suplimentara asupra singurului generator autentic de resurse pentru sustinerea acestora, anume sectorul privat.

Nu pomeneste nimeni despre o asemenea masura. Dimpotriva, retorica "reintregirii" ne duce cu gandul doar la cresterea salariilor, nicidecum la scaderea numarului de bugetari.

Ce ne demonstreaza aceasta retorica? Lipsa unei preocupari reale de eficientizare a birocratiei metastazice, eludarea problemelor reale. Ramane probabil doar "obiectivul" electoral.

Mergand in profunzime, lucrurile sunt si mai grave. Ministerul Finantelor raporteaza aproape saptamanal vanzarea de noi obligatiuni si noi licitatii pentru imprumuturi. Ce arata acest lucru? Ca platim pensiile si salariile bugetarilor din imprumuturi pe care trebuie sa le ramburseze copiii nostri, pentru ca impozitele platite nu ajung pentru salarii si pensii. E ca si cum la noi acasa ne-am imprumuta in fiecare zi sa cumparam mancare si sa platim lumina.

Si atunci de unde se vor onora promisiunile de "reintregire"? Cel mai probabil din noi imprumuturi de la generatiile viitoare.

In lipsa unei viziuni pe termen lung pentru a avea un excedent bugetar, adica veniturile din impozite sa acopere integral cheltuielile statului, vom evolua mai incet sau mai repede catre un deficit bugetare nesustenabil a la Europa. Un scenariu probabil va fi o inflatie masiva care va transfera avutie de la cei care vor avea, adica tot cei care muncesc, la cei care au datorii, adica statul. Cu alte cuvinte, statul da acum unora, ca sa ia mai tarziu de la toti prin inflatie.

De ce inflatie? E greu pentru un guvern sa declare un default. In schimb, solutia tiparirii de bani, deci a generarii de inflatie, este mult mai acceptabila politic si mai greu de inteles de alegatori.

Ajungem aici la o problema etica: politicienii promit ca dau ceea ce nu au iar receptorii acestor tranchilizante electorale, trecand peste intuitia care le spune ca promisiunile sunt desarte, se amagesc ca poate merge si asa. O asociere in frauda copiilor nostri.

Se vehiculeaza argumentul ca ianuarie a aratat o crestere economica, desi februarie este pe minus, dar speram la mai bine in martie si in trimestrul doi. Ne putem gandi la o abordare hazardata: nu putem angaja cheltuieli viitoare care vor fi recurente la primul semn pozitiv, cu atat mai mult cu cat 2012 nu este privit nu optimism in aceasta parte de lume.

In rezumat: nu conteaza ca abordarea este incorecta sau ca nu avem de unde, numai sa dam ca vine 1 iunie si nu mai este mult pana la alegeri. Ce se intampla mai tarziu nu ne mai priveste, chiar daca traseul pe care ne inscriem seamana cu al Greciei.

Trecand peste cele de mai sus, oare problema salariilor bugetarilor este directia cea mai buna in care guvernul isi poate cheltui energia? Acesta este cel mai important subiect pe agenda societatii noastre astazi?

Obiectivele guvernului trebuie sa fie in sfera asigurarii unui cadru de reglementare clar si simplu care sa stimuleze activitatea economica a sectorului privat; a functiunilor comune ale societatii - securitate, justitie etc. in conditiile unui aparat minimal. De aceste lucruri beneficiaza toata lumea si sunt baza unei societati si economii sanatoase si echilibrate.

Ce ne arata initiativa "reintregirii"? O preocupare pe termen scurt pentru o categorie specifica de cetateni votanti, necum in beneficiul tuturor, ba dimpotriva, in paguba pe termen lung a societatii.

Care este motivul oficial al initiativei? Economia nu creste daca nu creste consumul si ca atare trebuie stimulat consumul. Argumentul este fals deoarece consumul in absenta productiei indigene de bunuri si servicii nu face decat sa amplifice dezechilibrele, adica ne vom imprumuta mai mult pentru a consuma mai mult. Este o reeditare a asa-zisului boom de pana in 2008, cand s-a consumat in mod nesustenabil pe credit. Nota de plata a venit cand creditul s-a blocat iar cursul de schimb a crescut masiv si a erodat puterea de cumparare autohtona. Cresterea puternica a creditelor neperformante din bilanturile bancilor este o buna dovada.

Reducerea impozitarii, pentru a lasa mai multi bani mediului privat pentru a investi si a produce marfuri si servicii este solutia corecta. Mai multa productie care poata fi vanduta profitabil in piata inseamna mai multa activitate, mai multi oameni angajati care vor avea mai multa putere de cumparare pentru bunuri si servicii. Acest mecanism va putea absorbi si angajatii in exces din sectorul public.

Productia genereaza crestere economica reala si sustenabila, consumul in absenta productiei determina doar iluzii pe termen scurt si costisitoare pe termen lung.