Teoria conspiratiei si practica actiunii

Mi s-a intamplat in ultimul timp sa stau de vorba cu unele persoane despre diverse subiecte la ordinea zilei si sa constat, nu pentru prima oara, ca exista o teorie a conspiratiei la oameni de toate gradele de instruire. Care este "teoria": exista forte oculte care controleaza destinele tarii noastre, care instrumenteaza in subteran actiuni defavorabile Romaniei, iar noi suntem victime neputincioase ale acestor manevre. Pe cale de consecinta, nu putem decat sa sustinem pe cei care, chiar la nivel de conducere politica, demasca, infiereaza astfel de manevre si trebuie sa reactionam la orice declaratii sau actiuni ale unor lideri externi care se amesteca "in afacerile noastre interne", vinovatii fiind gasiti in principal la vest de granitele Romaniei.

Consider ca aceasta este o conceptie tributara unor reflexe dezvoltate in perioada comunismului. Lucian Boia, intr-una din cartile sale, analizeaza psihoza "dusmanului" extern. Concluzia pe care am retinut-o eu este ca aceasta teorie a fost dezvoltata si alimentata pentru a abate atentia de la problemele interne. Trebuia gasit un dusman extern pentru a trece problemele interne in plan secund si pentru a ne grupa "strans uniti in jurul marelui conducator" care ne apara de cei din afara granitelor si care ne vor raul. Intr-o epoca in care eram lipsiti de informatie, in care elita intelectuala a tarii a fost exterminata sistematic iar istoria a fost rescrisa pentru a corespunde ideologiei oficiale, teoria a prins foarte bine.
Dupa 1989, o astfel de atitudine a generat faimosul slogan "nu ne vindem tara". Chiar si la atatia ani de la 1989,  reactia indignata a multora la "amestecul in treburile interne" demonstreaza ca teoria prinde in continuare.

As numi aceasta abordare geocentrica - noi suntem in centrul preocuparilor celorlalti - dar si nerealista. Cred ca sunt probleme mai mari la nivel global actualmente: Iran, Siria, criza datoriilor suverane si altele. China, Rusia, India sunt subiecte mult mai importante pe agenda geopolitica a occidentului. Mai mult, ignora faptul ca noi, ca si ceilalti, suntem parte din jocul economic si geopolitic global, si nu miza acestuia.

Sigur, se poate argumenta ca sunt altii din exterior care influenteaza ce se intampla in ograda noastra. Suntem membri in NATO si in UE, in niste organizatii care functioneaza dupa niste reguli, care au niste cerinte de la membrii sai. Daca suntem acolo nu avem doar dreptul de a primi protectie si fonduri, ci si obligatia de a respecta niste valori comune si niste norme de actiune si comportament (ca stat/societate). Nu putem avea doar drepturi fara a avea si obligatii. Trebuie sa ne asumam ca daca am intrat intr-un club in care ne regasim ca si valori si afinitati culturale, respectam regulile clubului. Discutiile referitoare la integrarea europeana mai profunda si eforturile de gestionare a crizei sub umbrela UE au deschis si dezbateri referitoare inclusiv legate de afectarea unor atribute ale suveranitatii. Acestea sufera o oarecare alterare, in sensul in care unele decizii sunt influentate de organizatia supranationala (in cazul nostru UE), dar trebuie sa dmitem acest lucru in schimbul protectiei date de integrare.

Sa nu uitam totusi ca in cea mai mare masura ceea ce ni se intampla este determinata de decizii politice luate la nivel national, de guvernanti pe care noi i-am votat. Cu bune si rele, culegem ceea ce semanam, depinzand de constiinta si implicarea noastra civice. Sa nu ne mai mire atunci ca altii hotarasc pentru noi si sa nu ne plangem de rezultate atat timp cat 60% dintre noi nu merg nici macar sa voteze o data la 4 ani, nemaivorbind de preocupari sau actiuni civice in societate. Fara o minima preocupare sau implicare civica, guvernantii dezvolta probabil un sentiment de hazard moral: fac ce stiu si ce vor pentru ca reactia de sanctionare din partea societatii este slaba.

Pe plan international, pare ca dupa integrarea euro-atlantica nu stim incotro sa o luam. Realizam acum ca integrarea era un mijloc si nu un scop, dar dupa atata preocupare pe mijloace nu ne-am definit scopul. In lipsa firului calauzitor al unei viziuni clare, concrete, in lipsa deciziilor noastre, implicarea celor care au investit in noi - UE, FMI, NATO - devine mai degraba o necesitate.

Cred ca soarta noastra este in propriile noastre maini. Daca altii hotarasc pentru noi, este pentru ca noi am cedat atributul de a decide pentru noi insine prin neimplicare, lipsa de actiune si de viziune. Intelegand limitarile aduse de apartenenta la organizatiile cu care avem lucruri in comun, exista un vast areal de oportunitati pentru a ne manifesta in mod constructiv, nu prin retorica strident nationalista, ci prin munca asidua. La nivel extern, trebuie sa ne definim locul nostru in Europa si in lume si sa lucram serios la castigarea lui si emanciparea noastra, fara a astepta ca ni-l da sau arata cineva. Trebuie initiativa, curaj, implicare si multa munca.

Miorita versus Mises

Toata Romania este infierbantata (si Europa preocupata) in contextul referendumului pentru demiterea presedintelui. Acuzatiile sunt in esenta, as putea spune, universal valabile pentru orice om politic cu rang inalt: abuz al pozitiei, coruptie samd. Nu voi face o analiza pro sau contra unei tabere sau alteia, daca dl Basescu a incalcat sau nu Constitutia si legalitatea demersurilor recente ale USL. Asta pentru ca ne aflam in fata unei probleme artificial create la care trebuie sa raspundem, si voi argumenta de ce.

Toata lumea este de acord ca puterea corupe si niciun politician renumit din Romania, de pe intreg spectrul, nu a ramas cu reputatia nepatata din acest motiv. Este la fel de adevarat ca dl Basescu a pierdut masiv capital politic, din motive binecunoscute. Nu mi-am propus sa fac o analiza a bunelor si relelor pe care le-a facut. A fost mai vizibil inclinat catre partidul care l-a sustinut? Da, la fel cum a fost si dl Iliescu, la fel cum sunt toti presedintii americani. Neutralitatea pe care o asteptam de la un presedinte al Romania este jumatate “wishful thinking”: este neutru/echilibrat in raport cu cetatenii, dar sa nu ne facem iluzii ca e la fel in raport cu partidele si pot intelege acest lucru.

Problema este alta. Romanii au marota conducatorului providential, mesianic, care sa rezolve toate marile probleme ale tarii. Este un reflex pavlovian creat de istoria noastra care este marcata de regimuri autoritare sau dictatoriale. Pe de alta parte, asteptarile mesianice sunt contrazise de faptul ca presedintele nu are puteri executive, el nu da ordonante sau hotarari cu aplicare in societate, asa cum fac guvernul sau parlamentul.

Parlamentul roman este, prin sistemul de vot si prin practica post-decembrista, mai mult in teorie reprezentativ, atata timp cat (i) s-au votat mai mult liste si mai putin oameni si (ii) prezenta la vot a fost foarte redusa. Demonstratia: ii cunoasteti pe senatorii si deputatii din colegiul dvs electoral? Parlamentul este teatrul de lupta al unor grupuri de interese si foarte putin unul de lupte de idei sau un forum de filosofie politica aplicata, iar guvernul este expresia structurii de putere in parlament. Puterea reala este deci la guvern si la parlament mai degraba decat la presedinte, desi perceptia publica pare sa fie diferita.

Cred ca alegatorul roman mediu are o intelegere limitata, a acestor aspecte, pentru ca, din motive istorice, are un exercitiu redus al libertatii individuala si al democratiei. Ce faceam noi in 1215, cand in Anglia se semna Magna Carta sau in 1608, cand la Amsterdam se infiinta bursa? Acele institutii aveau la baza un concept de libertate individuala, evident  mai restrictiv fata de cel de azi, dar, fara el, acele institutii si multe altele, civilizatia occidentala in general nu ar fi avut evolutia pe care o stim. In egala masura, celalalt fundament al acestei evolutii este respectul fata de cuvantul dat si fata de contract.

In acest context, sa nu uitam ca in 2009 presedintele a fost ales, prin vot direct, pentru un mandat de 5 ani. Votul este un contract, o manifestare a libertatii individuale si trebuie  respectat, chiar daca rezultatele nu au fost cele asteptate, atat din motive de performanta cat si pentru ca asteptarile nu se suprapun pe realitatea cadrului institutional. A manipula cadrul institutional, care reprezinta pana la urma contractul intre clasa politica si electorat, pentru atingerea unor obiective politice de grup si pe termen scurt, cu argumentatie indoielnica si inainte de terminarea contractului, este incalcarea acestuia. 

Ce va urma dupa aceasta? Ce vom face peste 2-3 ani, cand popularitatea urmatorului presedinte va scadea sub, sa zicem, 50%? Mai facem un nou referendum? Cine stabileste care este pregul minim de popularitate? Unde este respectul fata de cadrul institutional, adica fata de contract? Unde mai este predictibilitatea sistemului? De aceea, tot ce s-a intamplat in ultimele doua luni la noi este antidemocratic si de aceea avem reactia dura a Europei.

Fara a intelege si a asimila aceste lucruri in textura societatii romanesti nu vom ajunge nicaieri, vom ramane o corabie in deriva care poata fi usor deturnata de grupuri cu mai multa initiativa si mai vocale. Trebuie sa detasam persoanele de institutii si emotiile de analiza a rece a problemelor pentru a putea face o judecata principiala si a lua decizii care sa fie un fundament al evolutiei. Trebuie in primul rand o educatie civica a marii mase, pentru a putea avea o intelegere de baza a fenomenelor. De aceea, balada Miorita trebuie scoasa din manuale, este impotriva libertatii, si trebuie inlocuita cu notiuni care sa devina instrumentele de analiza si decizie ale cetateanului. Dreptul de vot nu este garantia cunostintelor despre societate si democratie, dar trebuie sa devina motivatia pentru dobandirea acestora.

Avem o tara in Europa. Nu trebuie sa reinventam roata.

Criza datoriilor suverane din zona Euro se acutizeaza prin intrarea Spaniei in dificultate. Grecia, Spania,  poate nu peste mult timp Italia, Franta in ca rezista dar insistenta ei pentru mutualizarea datoriilor nu cred ca vine din grija pentru Grecia sau Spania. 
Criza radicalizeaza si pozitiile: Germania, prin vocea Angelei Merkel, insista pentru austeritate si control bugetar din partea UE pentru tarile care cer sprijin financiar, in timp ce potentialii beneficiari insista pe mutualizare, implicarea BCE si alte masuri de asa-zisa crestere economica.

In acest context, galceava damboviteana starnita pentru sau contra demiterii presedintelui mi se pare o concentrare pe lucrurile neimportante. Sigur ca aceia care au un cuvant greu de spus in UE au fost iritati de aceste meschinarii. E ca si cum copiii se cearta pe jucarii si se parasc la parinti pe cand acestia nu stiu cum vor plati rata la casa. Reactia ferma din partea UE nu este atat partizana cu o tabara sau alta, cat cerinta imperativa de a respecta regulile clubului din care facem parte. 

De ce ar trebui sa tinem seama de sfaturile UE? Pentru ca, in ciuda influentelor oriental/balcanice, aspiratia noastra in ultimii 200 de ani a fost de a ne integra civilizatiei occidentale. Se ne amintim de reformele lui Cuza, de aducerea dinastiei Hohenzollern la tronul Romaniei, de eforturile de modernizare  permanente. In vremea comunismului, romanii aspirau tot la o viata in Occident iar dupa 1990 integrarea in institutiile euro-atlantice a fost unul din principalele obiective ale politicii externe. Nu avem  o alta optiune in mod natural iar Europa este umbrela geopolitica naturala pentru noi.

Dar apartenenta la civilizatia occidentala, formalizata prin adeziunea la UE si NATO, vine nu numai cu drepturi ci si cu responsabilitati iar cea mai importanta cred ca este respectarea unor reguli de conduita democratica. E totusi superficial de a discuta de reguli, fara a investiga fundamentul principial, filosofic al acestora, si acest lucru este putin discutat: care sunt principiile, valorile de baza care pot asigura succesul pe termen lung al societatii? Intrebarea este cu atat mai relevanta cu cat lipsa valorilor si a principiilor este acuzata de toata lumea. 

Care sunt acestea ne spune profesorul Niall Ferguson de la Harvard, care argumenteaza ca sunt sase premize de baza, de natura institutionala, care au determinat ascensiunea civilizatiei occidentale in ultimii 500 de ani: proprietatea privata, concurenta, stiinta, medicina, societatea de consum si etica muncii. Ferguson spune ca devierea de la acestea a condus la declinul Occidentului in ultimii 50 de ani,  in timp ce noile puteri economice ale lumii incearca copierea acestor retete. Nu mi-am propus sa fac rezumatul cartii aici, ci doar sa preluam cadrul teoretic dezvoltat de autor. Mi-as permite sa spun totusi ca premizele isi au izvorul in libertatea individuala, in statul minimal, in initiativa privata. 

Putem aprecia astfel performanta protagonistilor din galceava damboviteana prin prisma modului in care fiecare actor actioneaza pentru promovarea celor sase premize. Faptele vorbesc mai mult decat retorica politica prin care se manipuleaza votantii. 

Trecand peste contextul actual din Romania, putem aprecia in general performanta Romaniei in lume prin acest cadru. De ce este important? Suntem intr-o competitie globala nu numai intre indivizi si firme, dar si intre tari si modele de societate. Este o competitie intr-o piata globala in care barierele naturale si cele de reglementare sunt din ce in ce mai putin relevante. Trebuie de aceea sa intelegem foarte bine unde suntem si sa creem un mediu pentru dezvoltarea unor competente clare in piata concurentiala globala. Germania este renumita pentru tehnologie, Anglia pentru industria financiara, China este o baza manufacturiera si aspira la mai mult. Unde suntem noi azi in aceasta lume si unde vrem sa fim in viitor, intr-o lume in continua schimbare?

Dupa aceste criterii, cred ca nu stam bine deloc si iata, in cateva cuvinte, de ce:

• Proprietatea privata: tergiversarile, jumatatile sau sferturile de masura in restituirea proprietatilor confiscate de comunisti si in privatizare vorbesc de la sine. Ne-am rupt foarte greu si nu definitiv de mentalitatea colectivista.
• Concurenta: sustinerea sectorului ineficient de stat, finantat direct de la buget sau prin inflatie, a alterat conurenta, care poate stimula progresul si inovatia.
• Stiinta, medicina: starea actuala a sistemului de sanatate si a invatamantului vorbesc de la sine.
• Societatea de consum: cresterea consumului in perioada de avant economic, sustinuta masiv de creditul ieftin s-a transformat intr-o scadere sau cel putin stagnare odata cu instalarea crizei.
• Etica muncii: a avut mult de suferit in perioada comunismului iar evolutiile post-decembriste nu au stimulat-o.

De ce aceste sase premize si nu altele? Perfect posibil, raspunsul la intrebare necesita o dezbatere serioasa. Dar este sigur ca avem mult de muncit pentru a face o shimbare majora in starea de mai sus iar aceasta nu poate veni decat de jos in sus, prin efort individual pentru intarirea in textura societatii a celor sase elemente si impingand guvernul pentru respectarea lor. Restul este zgomot care doar ne distrage de la obiectivele cu adevarat importante. Numai fiind competitivi putem crea bazele unei societati sustenabile pentru generatiile viitoare. Alternativa este o societate de tip african, saraca si polarizata.

Suna poate idealist, dar fara repere nu vom sti incotro s-o apucam. Regulile UE ne reamintesc ca noi apartinem acelei lumi si trebuie sa facem efortul de a fi in mod demn, competitiv, acolo. Nu trebuie sa inventam roata in privinta acestor repere, Ferguson ne arata ca nu trebuie decat sa o folosim.

Surse de reflectie:

• http://en.wikipedia.org/wiki/Niall_Ferguson
• http://www.amazon.com/War-Wealth-Story-Globalization-Broken/dp/0071545964

Duhul rau din lampa lui Aladin

In aceste zile statele mediteraneene ale Europei - Grecia, Italia, Spania, Franta - au declansat o fronda impotriva politicii de austeritate promovate de Germania. Acest nou curent pare ca este stimulat de noul presedinte al Frantei, Francois Hollande. 

Domnul Hollande pretinde ca va obtine crestere economica prin relaxarea politicii de austeritate promovate de Germania, cresterea taxelor si a angajatilor bugetari in Franta. In plus, el cere emiterea de obligatiuni in numele UE, deci al tuturor statelor membre in solidar.

Abordarea aceasta este o retorica populista a statelor in dificultate, care incearca sa se agate de cele cu finante mai sanatoase in speranta de a-si rezolva problemele proprii. Abordare este scandaloasa si iresponsabila in contextul actual, si iata de ce.

Boala deficitului si pilula inflationista

Citim aproape zilnic despre deficitul bugetar, despre asa-zisul succes al unei noi emisiuni de obligatiuni guvernamentale. Folosind analogia cu bugetul unei familii, ca si in unele postari anterioare, traducerea acestui limbaj sofisticat, care-l ameteste pe cetateanul mediu, este foarte simpla: e ca si cum cheltuiti permanent mai mult decat veniturile pe care le aveti, si nu pentru mica afacere a familiei sau pentru o alta investitie, ci pentru a va cumpara de mancare si a plati intretinerea.

Similar, guvernul cheltuie mai mult decat suma taxelor pe care le colecteaza si se imprumuta permanent pentru a plati salarii si pensii. Vezi aici povestea cu "reintregirea"salariilor bugetarilor, care a devenit prioritate nationala. Dupa cum au spus politicienii din tot spectrul, nu conteaza ca nu avem bani, platim oricum.

Ceea ce se trece foarte usor cu vederea este ca toate aceste imprumuturi trebuie rambursate la un moment dat iar pana atunci trebuie sa platim dobanda la ele. Intram deci intr-un cerc vicios care isi amplifica la fiecare iteratie efectele negative: mai multe cheltuieli se sustin cu mai multe imprumuturi, la care se platesc mai multe dobanzi. Mai multe dobanzi inseamna o portiune mai mare din bugetul guvernului care, neavand bani pentru cheltuieli, se imprumuta in continuare si astfel intram intr-un nou ciclu de dificultati crescande. 

Cheltuim deci din banii altora si aruncam problema in viitor. Cat timp banii pe care-i datoram altora nu sunt multi, e problema noastra, trebuie sa-i rambursam si creditorii se asteapta sa-si primeasca banii inapoi. Dar cand nivelul datoriei ajunge la un nivel la care nici creditorii nu mai spera sa-si primeasca toti banii inapoi, devine problema acestora. Ce se poate intampla in acest caz:

1. Guvernul declara faliment. Aceasta optiune este indezirabila, deoarece genereaza probleme de reputatie si credibilitate. Cel pacalit este creditorul. Falimentul echivaleaza cu proasta gestiune si deci are un cost politic semnificativ pentru cel care ajunge in aceasta situatie. E de asteptat ca aceasta sa fie o solutie de ultima instanta.
2. Guvernul tipareste bani cu care ramburseaza datoriile. Cu economia la un nivel, sa zicem, constant si cu mai multi bani in piata, deci cu un dezechilibru intre cerere (de produse si servicii) si oferta (de bani), guvernul genereaza inflatie. Inflatia erodeaza valoare banilor, deci puterea de cumparare a populatiei, dar si valoarea datoriilor. Cu alte cuvinte guvernul/politicienii, dupa ce au creat iluzia unei bunastari prin cheltuirea banilor creditorilor, ii plateste prin transferul de valoare de la populatie prin intermediul inflatiei.  Cel pacalit este cetateanul, sedus (de cheltuielile facute) si abandonat (cu buzunarul golit de inflatie). Mecanismul acesta s-a aplicat nu o data in istorie. Spaniolii au generat inflatie cand, dupa cucerirea incasilor, au batut atata cantitate de bani in monede cu argintul luat de acolo incat valoarea acestora s-a diminuat drastic. Conditia pentru ca schema sa functioneze este ca guvernul sa poata emite moneda. Daca accesul la tiparnita este permis, inflatia este solutia preferata de guvernanti. Domnul Isarescu are controlul tiparnitei de lei, dar tarile din zona Euro nu au aceasta posibilitate fiecare in parte.  

Lampa lui Aladin

De aici o idee esentiala pentru intelegerea problemelor cu care ne confruntam: accesul la tiparnita de bani creaza un hazard moral: guvernantii stiu ca intotdeauna au la indemana aceasta solutie care muta consecintele proastei lor administrari pe umerii altora, adica ai nostri. De aceea, vor fi tentati mereu sa o foloseasca. Accesul la tiparnita este potentat de capacitatea aproape discretionara a guvernului de a impune taxe. Ce poate fi mai tentant pentru guvernanti decat aceste doua instrumente ca o lampa a lui Aladin: taxeaza si cheltuie, printeaza si cheltuie ("tax and spend, print and spend")!!!

Guvernantii nostri si ai altora din lume nu explica aceste lucruri pe intelesul tuturor, pentru ca nu este in interesul lor. Ei se fac vinovati astfel de o problema etica uriasa: inselarea dramatica a asteptarilor alegatorilor si mentinerea lor in mod deliberat intr-o situatie de semi-ignoranta in scopul continuitatii la putere. Un alt subiect de reflectat - despre avantajele si dezavantajele organizarii actuale a democratiei.

Nota la purtare

Asa cum la banca ai risc mai mic daca veniturile tale acopera mai bine rata pe care o ai de plata, si aici  nivelul datoriilor si mai ales dinamica acestora coroborata cu cea bugetara influenteaza semnificativ ratingul tarii. De aceea, chiar daca Germania si Franta au o datorie publica raportata la PIB la un nivel comparabil, Germania se imprumuta mai ieftin pentru ca are un buget mai echilibrat iar riscul sa intre in spirala datoriilor este mai redus. Creditorii Germaniei sunt mai confortabili ca isi vor vedea banii inapoi decat cei ai Frantei si mult mai increzatori decat cei ai Italiei sau Greciei, adica ratingul Germaniei este mai ridicat (adica mai bun) decat al Frantei si mult mai bun decat al Italiei sau Spaniei. De aceea Germania se imprumuta la costuri mult mai mici decat tarile mediteraneene. Morala: cine se poarta frumos (adica e cumpatat) primeste nota buna la purtare (adica rating).

Evident ca Germania, Olanda, Austria si alte tari, cele din nordul Europei, care au rating maxim sau apropiat de cel maxim, au interese diferite de cele cu rating scazut si cu buget serios dezechilibrat.

 Aluatul (datoriilor) dospeste la caldura (Mediteranei)

Ce vrea sa faca de fapt dl Hollande este trucul clasic descris mai sus: angajand profesori si functionari in sectorul public, creaza iluzia reducerii somajului si deci a revenirii economiei. Plusvaloarea, adica PIB-ul, este generat doar de sectorul privat, iar profesorii si functionarii publici nu sunt acolo. Acestia pot fi platiti din doua surse:

1. Cresterea taxelor, adica sectorul privat da mai multi bani pentru sectorul de stat. Acest lucru nu este sub nicio forma crestere economica, ci doar redistribuirea valoarii de la privat la stat, adica activarea lampii lui Aladin.
2. Imprumutarea in continuare, cu consecintele descrise mai sus.

Ambele solutii nu fac decat sa eludeze si sa accentueze problema de baza, adica deficitul bugetar, ceea ce este iresponsabil.

Grecia este tinuta in viata doar de aparatul de injectat fonduri al UE. Chiar daca pacientul este in moarte clinica, trebuie tinut pe aparate pentru a pretinde ca este in viata si a evita consecinte extrem de negative pentru restul Europei. Falimentul Greciei ar fi "business as usual", din moment ce, de la obtinerea independentei in 1821, grecii au dat faliment de cinci ori si au fost timp de 90 de ani in default, adica jumatate din timpul scurs de atunci. Si pentru ca nu au tras niciun fel de invataminte din falimentele anterioare, au cheltuit mai mult decat si-au permis. Iluzia a fost intretinuta mai ales de costul scazut al banilor, pe seama credibilitatii statelor cu rating mai bun. Acum a venit vremea scadentei, dar trezirea la realitate este greu de suportat si de acceptat. Grecii sunt acum in faza de negare: germanii si UE sunt vinovati de raul abatut asupra lor, dar ei sunt nevinovati.

Spania si Italia, cu economii stagnante si piete ale muncii rigide, sunt urmatoarele expuse. Bula imobiliara spaniola s-a spart si a revelat masive investitii proaste iar spiritul de casta al legislatiei muncii, care blocheaza accesul tinerilor la locuri de munca, a generat somajul masiv.

Bilete (obligatiuni) subventionate pentru elevi (codasi)

Aceste tari nu dau semne ca vor sa schimbe ceva in abordarea lor si sa caute solutii reale si durabile de rezolvare a situatiei. Este ca la scoala: elevii cu note mici vor sa corupa si fruntasii clasei la o ora de chiul. In cazul nostru elementul de coruptie este emiterea de obligatiuni europene in solidar. Cu ajutorul notelor (ratingurilor) bune ale fruntasilor, media clasei (zonei Euro) ar creste, deci costurile de finantare ar fi mai bune pentru cei cu ratinguri scazute dar mai mari pentru cei cu ratinguri ridicate. Codasii si cei mai putin disciplinati ar fi practic subventionati de fruntasi si de cei mai disciplinati, "free ride", cum ar zice englezul. Ar fi o internationalizare a hazardului moral, care va atinge noi frontiere, de unde prabusirea va fi mult mai dureroasa.

Daca v-ar cere cineva sa platiti si pentru rata la banca a vecinului ce-ati face? E baiat bun, simpatic, mai beti o bere impreuna, va mai imprumutati reciproc grebla sau lopata, dar parca nu i-ati plati si rata. 

Ce urmeaza?

Sper ca elevii silitori nu se vor lasa impresionati de codasii galagiosi si isi vor impune linia lor, adica obligatiunile europene in solidar vor ramane doar la stadiul de retorica iar lampa lui Aladin va sta pe raft. Europa trebuie sa inteleaga ca modelul de stat social de pana acum a devenit nesustenabil. Competitivitatea a scazut, populatia a imbatranit iar aceste doua elemente actioneaza ca o foarfeca asupra bugetului public. Trebuie cheltuit mai putin si muncit mai mult, pentru ca traiul pe spinarea generatiilor viitoare nu mai este posibil. Este austeritate acum, dar in beneficiul copiilor nostri.

Altfel, lipsa intelegerii acestor elemente simple dar de baza determina actiuni gresite. Cand acestea isi vor arata efectele, resentimentele vor alimenta din nou abordari extremiste, care vor avea consecinte distructive asupra civilizatiei occidentale.

The usual suspects

Va amintiti scena de tensiune maxima din "Casablanca", in care  Rick il impusca pe maiorul Strasser in prezenta comisarului Renault, iar acesta ordona oamenilor sai sositi ulterior sa ii adune pe suspectii obisnuiti ("round up the usual suspects").

Seamana cu perioada pe care o traim acum: dupa ce criza a "impuscat" iluzia cetatenilor de bunastare data de avantul consumului nesustenabil pe credit, politicienii arata acum cu degetul la suspectii obisnuiti: bogatii (depinde ce numim bogati, acesta este un alt subiect) care sunt apriori vinovati ca au acumulat nemeritat, companiile petroliere ca e carburantul scump, micii pesti ai coruptiei ca au facut gainarii cu bugetul metropolei Cucuietii din Deal.

Dar relatia perversa dintre politicienii care vand minciuni dulci de nuanta populist-egalitarista si cetatenii care se lasa sedusi mai mult sau mai putin constient este o arie larga potrivita pentru un episod viitor.

De aceasta data voi prezenta alibiul suspectilor de petrolisti care sunt acuzati ca au crescut "nejustificat" preturile carburantilor, in goana dupa profituri nemeritate. Ca atare, guvernul trebuie sa ia masuri si sa reglementeze pretul carburantilor la pompa pentru a domoli goana benzinarilor dupa profit, cum ar fi impunerea unei formule de calcul al pretului care ar asigura o marja controlata pentru benzinari. La o prima privire, cetateanul obisnuit ar spune: "foarte bine, ca nu le mai ajunge astora cu preturile lor".

Care sunt ideile/acuzele intiparite in mentalul colectiv:

1. Industria petroliera face profituri nejustificate/nemeritate si acestea trebuie temperate prin masuri ale guvernului. 
2. In Romania carburantii ar trebui sa fie mai ieftini deoarece avem productie interna de titei.
3. Preturile carburantilor au crescut deoarece benzinarii au marit nemeritat marjele pe care le obtin.
4. Reglementarea preturilor la carburanti este indicata pentru scopuri de protectie sociala.

Pe scurt, portretul robot al unui inamic public, care suge sangele poporului.

Ca unul din domeniu, as putea fi banuit de partizanat si subiectivism si ca incerc sa trag spuza pe turta benzinarilor verosi. Imi asum acest risc, dar voi incerca sa clarific miturile de mai sus, raspandite in opinia publica si intretinute de retorica de televizor a politicienilor populisti. Nu fac asta pentru a apara imaginea industriei, dar daca publicul larg incepe sa inteleaga realitatea din spatele unor cifre, atunci va vedea ca adevaratii suspecti sunt in alta parte iar benzinarii sunt o tinta usoara pentru distragerea atentiei.

Incep prin a puncta cateva caracteristici care deosebesc aceasta industrie de altele.

Trebuie sa distingem intre sectorul de explorare si extractie titei si gaze ("upstream"), cel de rafinare si cel de distributie. Ele sunt legate pe lantul de aprovizionare, dar au multe deosebiri din perspectiva dinamicii si factorilor de influenta.

Fiindca petrolul este de un secol sursa principala de energie in lume, iar energia este sangele economiei moderne, a fost mereu legat de aspecte geostrategice. Petrolul a declansat, a castigat si (lipsa lui) a pierdut razboaie. Cine controleaza aceasta resursa are o mare putere de negociere pe scena mondiala dar si starneste dorinta altora de a o avea. Aceasta invidie si rivalitate se transpune in riscuri politice pentru firmele din industrie, vezi nationalizarile facute de-a lungul istoriei (BP, Shell in diverse zone ale globului) si cele mai recente din Argentina si Bolivia.

Pentru acces la petrol, firmele din domeniu exploreaza si opereaza in medii foarte ostile, de la desertul torid din jurul Golfului Persic la gheturile arctice ale Alaskai, ceea ce presupune tehnologii extrem de costisitoare. Explorarea poate dura ani si poate costa miliarde de dolari, cu o rata de succes incerta. Toate acestea reprezinta riscuri operationale foarte mari dar firmele producatoare sunt fortate sa caute permanent noi zacaminte pentru a contracara declinul natural al rezervelor si mentine rata productiei.

Prin dimensiunea realmente globala a pietei, prin numarul mare de jucatori din care niciunul nu o poate influenta major, aceasta industrie este una din cele mai concurentiale si cele mai apropiate de definitia unei piete perfecte. Exemple in sustinerea acestor afirmatii sunt multiple, dar amintesc cateva:

• Preturile de referinta la scara globala pentru titei si produse petroliere sunt determinate la bursele de marfuri (New York, Londra, Singapore), unde se cererea si oferta se intalnesc in mod liber si nemijlocit.
• Schimburile sunt realmente globale: Europa si Asia consuma titei din Rusia si Orientul Mijlociu, motorina din India ajunge pana in Mediterana.

 Preturile titeiului sunt date de cererea si oferta de pe aceste piete si niciun actor din piata nu o poate influenta in mod material. Dar teama ca a ramas prea putin sau disparitia acestei temeri, perturbarile date de un conflict sau numai amenintarea acestuia produc variatii mari de pret. Sunt mari sau mici? La ~110 USD/baril, preturile sunt aproximativ duble decat in 2009, dar cu o treime mai mici decat maximul de 150 USD/baril din iunie 2008.

Capitalul imens necesar operatiunilor in upstream, in conditiile unor riscuri si incertitudini foarte mari, trebuie remunerat adecvat. Profiturile din extractie sunt intr-adevar mari in cifre absolute, dar ele sustin in fapt investitiile uriase care trebuie facute continuu. Verificati ratele de rentabilitate financiara ale Shell sau BP si veti vedea ca nu sunt atat de mari pe cat v-ati astepta exact din aceste motive. Cand faceti un depozit bancar primiti 4% dar aveti un risc minim. Ce rata de rentabilitate i-ati cere lui Shell, care investeste banii dvs in extractie in Nigeria sub atacurile repetate ale gherilelor locale si cheltuie pe inchiderea de sonde in Marea Nordului? Sunteti multumiti cu 15% rentabilitate in aceste conditii de risc? Cam atat este media rentabilitatii capitalului (ROCE) la Shell pe ultimii 5-6 ani.

Ca totusi sunt unii care profita imens din titei este adevarat, vezi tarile producatoare din Orientul Mijlociu sau mai bine zis clubul restrans al celor care controleaza resursele in acele tari. Dar pe noi europenii sau pe americani sa platim pretul de pe bursa, nu ne obliga nimeni altcineva decat consumul imens de titei din Europa si America, la care nu exista alternativa serioasa. Vrem sa mergem cu masina, si inca una cat mai mare, platim.

De ce sunt importante aceste lucruri? Sa intelegem ca oricat titei avem sau nu avem, este irelevant, suntem intr-o piata globala si nu ne putem decupla de la ea. Pretul se va modifica nu pentru ca asa va dori un politician, ci pentru ca scaderea consumului in lumea dezvoltata va fi un factor de scadere, dar cresterea consumului in China sau riscurile de conflictele armate vor presa pentru crestere. Recunoastem deci si aici cei doi factori fundamentali care se lupta in piata: lacomia (de a consuma mai mult) si frica (de a nu avea ce consuma).

Rafinarea are anumite particularitati. Atat input-ul (titeiul) cat si output-ul (benzina, motorina etc) sunt tranzactionate la bursa. Cu alte cuvinte, rafinaria nu-si stabileste ea marja pe baza costului de productie si a costului materiilor prime (titei), ci ii este data de bursa. Cheltuielile de procesare, care reprezinta doar 8-10% din costul de productie, sunt singurele sub controlul rafinariei. 

In aceste conditii, ce poate face un investitor in rafinarie este: (1) sa construiasca una cu procese tehnologice care sa permita extragerea de valoare la maxim din barilul procesat, adica benzina, motorina, combustibil de aviatie in procent cat mai mare (minim 80%) si (2) sa dezvolte o capacitate mare de procesare, care sa ii permita obtinerea de costuri unitare de productie cat mai reduse, capacitate mare insemnand de pe la 8 milioane to/an in sus. Daca ne uitam in Romania si in jurul ei, astfel de capacitati sunt doar in Bulgaria (Lukoil), Ungaria (Mol), Turcia (Tupras) sau Polonia (PKN), toate in zona 8-12 milioane to/an. Sa remarcam ca nicio rafinarie romaneasca nu iese din categoria mica, deci vom vedea si la noi in continuare pierderi cronice sau inchideri.

Si atunci cum pot concura acestea cu rafinariile din Orientul Mijlociu, care au capacitati de 20-25 milioane to/an, sau cu cea mai mare din lume, de aproape 35 milioane to/an? Capacitatile uriase le permit acestora din urma sa trimita marfa pe piata europeana, inclusiv in Mediterana si Marea Neagra. Intelegem de ce industria de rafinare este actualmente intr-o situatie limita in Europa. In anii '60-'70 s-au construit multe rafinarii cu capacitati mici, de pana la 5 milioane to/an. Cresterea eficientei energetice, si deci scaderea structurala a consumului, ca si criza economica au crescut presiunea pe marjele de rafinare, scotand la iveala ineficienta rafinariilor mici. In aceste conditii, am vazut inchiderea definitiva a numeroase rafinarii, jucatori precum Shell sau Total care si-au restrans portofoliile de rafinarii in ultimii 5-6 ani si falimentul celui mai mare rafinor independent din Europa, Petroplus, cu 7 rafinarii in portofoliu. Tendinta va continua pana cand excesul masiv de capacitati de rafinare va disparea prin falimente si inchideri iar echilibrarea cererii si ofertei va duce la niste marje care sa asigure o minima profitabilitate jucatorilor ramasi in viata la capatul acestei perioade.

Investitia intr-o rafinarie noua este de cateva miliarde de dolari. De aceea, investitiile se fac mai ales in perioada de avant economic, cand marjele sunt mai bune si pot justifica efortul financiar, care de obicei este puternic sustinut de imprumuturi, dar si cand costurile de dezvoltare sunt mai mari. Deoarece astfel de proiecte dureaza 3-5 ani, ele ajung sa se finalizeze in perioada de criza economica. De aici, inca o presiune pe profitabilitate.

In schimb, guvernele au vazut in carburanti o sursa importanta si sigura de impozitare si au instituit, in special in Europa, accize peste care se aplica si TVA, adica taxa pe impozit. Care este rezultatul (citez cifre medii, cu oarecare aproximare): benzina costa 2,300 USD/to, din care: pret de cotatie fara taxe 1,050-1,100 USD/to (46-48%); accize+TVA 1,040 USD/to (45%), logistica 40-50 USD/to (2%). Rezulta o marja bruta de 5-7%. Din cele 6 milioane to de carburanti consumate anual in Romania cam jumatate se vand in retail, cealalta jumatate se vinde en-gros consumatorilor industriali, la marje cu multiplu mai mici. Sa luam un 2% pentru exemplificare. 

In total, putem vedea ca marja disponibila pentru operarea tuturor benzinariilor si depozitelor din Romania este, pe incarcate, de ~620 milioane USD, din care trebuie sustinute cheltuielile a 2,000 de benzinarii si catorva zeci de depozite, transportul pe calea ferata si auto, cu salariile angajatilor, utilitati, reparatii, finantare, risc de neplata, risc de curs valutar etc.

2% sau 7% vi se par procente mari? Pentru comparatie, stiati ca un iphone costa cam o treime din pretul pe care l-ati platit pentru el? V-ati revoltat cumva pentru acest lucru, ca pretul este "nejustificat"?

   

Dar 45% taxe, sau 6.6 miliarde USD, cum vi se pare? Puteti relationa suma cu lungimea totala a autostrazilor din Romania, care ar trebui finantate din acesti bani?

Dar este mai usor sa arati un "usual suspect" cu degetul pentru o asa-zisa problema, daca asta te ajuta sa distragi atentia de la problema de zece ori mai mare pe care o ai tu. Acei "suspecti obisnuiti" arata in mod transparent ce venituri si cheltuieli au, depun bilant la ministerul de finante la fiecare 6 luni si sunt permanent controlati de diverse agentii si autoritati. "Comisarul" care cheltuie cele 6.6 miliarde USD e posibil sa aiba dificultati in a arata ce a facut cu ei.

Judecand cele de mai sus, poate determina vreun guvern care este "pretul corect", poate lua cineva din ministerul finantelor in calcul toata complexitatea variabilelor care influenteaza pretul? Poate spune cineva cat ar trebui sa fie un adaos acceptabil ar producatorului? Pe ce baza? Cine poate spune cat trebuie sa fie rentabilitatea investitiei?

Daca cineva reglementeaza pretul titeiului, de ce nu si pe cel al unui iphone, ca doar trebuie sa ai si un mobil daca mergi cu masina? Si daca reglementam pretul telefoanelor si benzinei, sa continuam cu cel al masinilor (doar ne amintim toti de Dacia 1300 de 70,000 lei). Si cum masinile transporta oameni, cartofi sau bere, sa mergem pana la capat si sa reglementam preturile a tot ce misca-n tara asta! Reinfiintam comitetul de stat al planificarii, il rechemam pe dl Vacaroiu sa-l conduca si am gasit solutia finala a echitatii si egalitatii (a se citi egalitarismului).

Doar piata libera poate "dicta" pretul. Pretul corect determina alocarea resurselor acolo unde ele sunt folosite cel mai eficient si determina remunerarea corecta a riscurilor asumate de agentul economic. Este demonstrat ca orice tentativa de control al preturilor va crea doar iluzia unui avantaj pentru consumator. Controlul determina subinvestire de catre producatori si finalmente o deteriorare a ofertei. Sa nu uitam ca pe vremea comunismului, cand aveam acel control, piata neagra furniza pantofi sau mancare la pretul pe care consumatorul era dispus sa-l plateasca in conditiile date, si nu la cel reglementat. Echilibrul a fost restabilit cand controlul l-a facut piata si nu guvernul.

Ca atare, sa nu ne lasam amagiti cu tacticile acestea de demonizare a unei industrii prin etichetarea ca "usual suspects", ci sa ne concentram pe ce fac acei "real suspects" care cheltuie miliardele luate de la noi ca impozite intr-o maniera netransparenta si ineficienta. "Usual suspects" au o concurenta nemiloasa care ii tine permanent in garda. "Real suspects" nu concureaza decat cu capacitatea noastra de a plati impozite iar forta lor de a le cheltui a invins pana acum cetateanul.

Iata doua exemple de lucrari de referinta despre cele povestite mai sus, care merita citite:

1. Daniel Yergin - "The Prize - the epic quest for money, oil and power", o istorie monumentala a industriei petroliere, distinsa cu premiul Pulitzer in 1992, http://en.wikipedia.org/wiki/The_Prize:_The_Epic_Quest_for_Oil,_Money,_and_Power
2. Henry Hazzlitt - Economics in One Lesson, o carte intrata in istorie prin demitizarea unor conceptii economice din pacate larg raspandite, http://en.wikipedia.org/wiki/Henry_Hazlitt.

Aspiratiile noii generatii

                 Cele mai importante lucruri

In aceasta compunere voi vorbi despre cele mai importante lucruri ale fiecarui om. Noi, copiii, avem foarte multe lucruri importante, si nu putem alege doar unul sau doua. Pentru noi, copilaria inseamna mai mult decat fericire. Pentru noi cele mai importante lucruri sunt prietenii si scoala. 

Este adevarat ca mai intervin si anumite situatii neplacute, in care trebuie sa ne descurcam singuri sau sa cerem ajutorul parintilor. Din punctul meu de vedere ei sunt singurii nostri prieteni adevarati care ne sunt alaturi la bine si la greu. Nu pot nega faptul ca exista si prieteni de nadejde, dar toata lumea stie ca trebuie sa strabatem hotare pentru a-i gasi. Prietenia este poate cel mai important lucru pe care o fiinta il poate avea. Trebuie sa ne alegem prietenii adevarati care ne pot oferi fericirea si ajutorul necesar.

Un lucru foarte important mai este si cariera profesionala. Fiecare dintre noi isi doreste sa ajunga departe. Toti avem vise mari pe care le exprimam intr-un mod sau altul. Spre exemplu visul meu este sa ajung un avocat de succes. Prin urmare sa-mi constitui o cariera din care pot sa traiesc si sa ma bucur. Visele sunt realizabile sau imposibile. Pentru mine nimic nu este imposibil. Pe acest pamant fiecare are dreptul sa viseze si are dreptul la o sansa. Aceasta sansa trebuie sa fie unica. Trebuie sa muncim pentru visele noastre si trebuie sa speram. Munca este un lucru care depinde numai de noi si de dorintele noastre. Trebuie sa avem ambitie si curaj. Si daca tot vorbim de ambitie si curaj, multi dintre noi spunem ca nu suntem destepti. Din punctul meu de vedere fiecare este destept, iar inteligenta trebuie muncita si lucrata.

Poate unii dintre noi avem vise prea mari. Poate Oxford este un vis prea mare. Am intrebat mai multe personae daca acest vis este realizabil, iar 99% dintre aceste persone mi-au oferit un “da” curajos. Deci, eu continui sa sper si sa invat!

Prin urmare, unul dintre cele mai importante lucruri este speranta!  

                                                   

                                               Ruxandra Ghica

                                                     Clasa a VII-a

Egalitate sau egalitarism?

De catva timp se vehiculeaza din nou ideea impozitarii progresive, adica cei ce castiga mai mult vor fi impozitati cu un procent mai mare decat cei care castiga mai putin. La o emisiune TV pe acest subiect un ziarist spunea recent ca i se pare normal ca acei care castiga mai mult sa platesca mai mult. Am auzit si sintagma "solidaritate sociala" ca un alt argument pentru impozitarea progresiva. Obiectivul ar fi colectarea de mai multi bani la buget, necesara in aceasta perioada de criza economica.

Voi argumenta ca aceasta idee este factual gresita, impotriva scopului pe care il urmareste, cu consecinte negative pentru economie si societate si total injusta.

Egalitate - o vedem dar nu e

In primul rand, se face o mare confuzie precum ca acum toata lumea plateste la fel. Da, toata lumea plateste 16%, acelasi procent, dar nu aceeasi suma absoluta, si aceea este cea care ajunge la buget. Sa luam un exemplu simplist: daca Ionescu castiga 2000 de lei iar Popescu 1000 de lei, atunci Ionescu va plati un impozit de 320 de lei iar Popescu de 160 de lei, deci Ionescu plateste dublu decat Popescu. Cota unica nu inseamna aceeasi suma contribuita la buget. 

 

Cei care trec cu vederea aceste lucruri simple si clare fac o retorica egalitarista. Aceasta tradeaza reflexele cimentate de-a lungul istoriei noastre de secole. Societatea romaneasca, de-a lungul istoriei  predominant agrara si aflata intr-o pozitie geostrategica dificila, a dezvoltat mentalitatea egalitarista si adversitatea fata de cei mai avuti. Constructia capitalista, inceputa mai viguros odata cu dinastia Hohenzollern, a fost demolata de comunistii care au promovat uniformitatea si conformismul. A iesi din rand, a fi diferit a devenit greu de acceptat. Din acelasi reflex egalitarist, devenit deja pavlovian, cei care au mai mult sunt automat banuiti ca au facut ceva discutabil, daca nu ilegal pentru a acumula ceea ce au.

Dar este oare corect, just sa gandim astfel? Cu ce drept putem noi pretinde ca lui Ionescu sa i se ia din buzunar un procent mai mare de impozit doar pentru pentru ca el produce mai mult? Care este greseala lui Ionescu? Ca a muncit mai mult, ca este mai bine pregatit, ca si-a asumat niste riscuri daca este un antreprenor? Nu a platit deja dublu decat Popescu? De ce trebuie sa plateasca mai mult decat a platit deja?

Ce nu se vede e la fel de important ca si ce se vede

Primul raspuns este legat de capra vecinului. Un procent important din populatie trebuie sa gandeasca asa, din moment ce ideea a ajuns din nou in dezbatere. Parca aud replica unora: "lasa-l sa plateasca, pentru ca are de unde".

Un raspuns aparent fundamentat ar fi ca trebuie redus deficitul bugetar, pentru a ne conforma pactului de stabilitate fiscala. Inteleg, obiectivul este de inteles, dar de ce impozitarea suplimentara a celor care produc mai mult ar fi o solutie buna? De ce nu reducerea cheltuielilor guvernamentale? S-au eficientizat toate cheltuielile publice, au disparut acuzatiile de coruptie in utilizarea fondurilor bugetare, s-a redus numarul functionarilor publici? Cred ca suntem foarte departe de aceste deziderate. Un exemplu recent in presa este al aplicatiei pentru plata online a taxelor si impozitelor care pare a fi inca un caz de bani irositi. E greu sa faci eforturi serioase in aceste directii, multi votanti vor fi suparati. E mult mai simplu sa mai cresti impozitele iar asta potoleste "setea de dreptate"si adauga si capital politic. Iata unde erau banii pentru "reintregirea" salariilor bugetarilor, la capitalistii verosi care tin banii la saltea si nu vor sa contribuie la binele comun!

Mai putin de la mai multi

 

Nimic mai fals! Impozitarea suplimentara pare ca rezolva o problema, a bugetului, dar de fapt creaza altele mai mari. Cel care a produs acel venit care se impoziteaza va avea mai putini bani de investit sau de economisit. Investitiile genereaza valoare adaugata, locuri de munca, de care suntem atat de preocupati. Economiile se transforma in alte investitii prin intermediul creditelor date de banci, cu aceleasi efecte benefice. Cresterea economica vine intotdeauna din sectorul privat, care foloseste capitalul pentru a investi in ceea ce piata cere. Mai multa activitate economica privata va genera si mai multe taxe in suma absoluta. Economia nu va creste cu mai multe taxe ci cu mai putine.

Marul otravit

De ce sa nu taxam mai mult? Mai multe impozite inseamna mai multi bani de cheltuit de catre guvern si am vazut ca asta inseamna un risc enorm de ca ei sa fie irositi. Cine garanteaza ca ei vor fi folositi acolo unde este mai multa nevoie de ei? Nimeni. Mai degraba se duc la prietenii politici, dupa cum confirma discutiile recente la guvern pentru alocarea de bani primariilor, ca doar vin alegerile, si nu educatiei sau sanatatii. Acestea din urma nu sunt prioritare, banii sunt cheltuiti pe intretinerea unei mentalitati de asistati, oameni care sunt mai usor de manipulat cum gandesc si cum voteaza. Vorba cantecului: "tara te vrea prost".

Sa distribuim undite, nu peste

O alta problema este ca multi bani se duc pe tot felul de indemnizatii, alocatii si ajutoare, prost directionate. Ajutoarele sociale incurajeaza nemunca, mergeti la tara si va veti convinge. In schimb, indemnizatia maternala nu face diferenta intre veniturile mamelor, descurajand pe cele angajate sa faca copii. 

Cheltuirea banilor publici trebuie regandita pentru a crea motivatiile necesare in directiile corecte, in primul rand pentru a stimula munca. Un exemplu este Germania care in ultimii ani a restrans beneficiile de natura sociala, lucru care a contribuit la reducerea somajului.

Legea cererii si ofertei este universala

Desi pare sa uitam, guvernul este un furnizor de servicii pentru societate: apararea, infrastructura si alte servicii necesare functionarii unei societati moderne contra pretului reprezentat de taxele pe care le platim. Fiecare dintre noi la nivel individual suntem clientii guvernului.

Daca pretul, adica impozitarea, creste, clientii nu mai sunt dispusi sa plateasca pretul cerut pentru serviciile oferite, rezultatul fiind cresterea evaziunii fiscale sau schimbarea furnizorului (a se citi emigrare) si deci reducerea veniturilor bugetare in suma absoluta. 

Multe tari occidentale care practica impozitarea progresiva au un deficit urias si datorii asemenea iar multe firme mari din acele tari isi muta sediile in tari cu fiscalitate mai redusa si cu crestere economica din Asia. La o calatorie in Franta, proprietara micului hotel in care stateam nu putea oferi si masa de pranz pentru ca ar fi trebuit sa mai angajeze doua persoane iar impozitele mari ar fi dus-o in pierdere. Impozitele mari tineau doi oameni someri. Multi specialisti in finante si bancheri se muta de la Londra, capitala a finantelor mondiale, in Singapore din cauza impozitelor crescute in sectorul financiar, ajungand sa ameninte competitivitatea acestui domeniu cheie al economiei britanice.

 

Pastrand paralelismul, guvernul, ca orice companie privata, trebuie sa se asigure ca are o baza de clienti cat mai larga prin preturi (taxe) competitive si sa furnizeze servicii in mod eficient, adica nu in pierdere, a se citi nu in deficit bugetar.

Intrebare

Daca mergeti la magazin, v-ar place sa va puna vanzatorul un pret mai mare doar pentru ca i se pare ca aveti mai multi bani in portofel?

 

Valoarea motivatiei - continuare necesara

Tocmai ce scrisesem despre necesitatea privatizarii si a aparut sirul de stiri despre privatizarea Cupru Min. Cineva ar putea comenta foarte usor ca sunt pe langa realitati, uitandu-ne la Cupru Min. Am putea usor spune: decat asa privatizari, mai bine lipsa. Asta ar insemna sa ne uitam la efecte (privatizari nereusite sau cu un succes discutabil) si nu la cauze (de ce se ajunge in aceste situatii).

Sunt cateva aspecte de mentionat legate de privatizarile post-decembriste.

Ce?

Prin orientarea catre CAER (pentru cine mai stie) si prin lipsa reinnoirilor tehnologice, intreprinderile romanesti erau necompetitive sau aveau nevoie urgenta de reinnoire tehnologica la inceputul anilor 1990. Era nevoie ca economia romaneasca sa se cupleze rapid la economia europeana/mondiala. Aceasta recuplare insemna ca unele intreprinderi sau sectoare nu vor fi viabile in fata competitiei globale, dar era singura cale de a pune economia pe niste baze reale.

Cum?

Este evident ca nu "statul", adica guvernul si parlamentul, trebuia sa rezolve aceasta problema in noul context politic si privatizarea era singura solutie iar noii proprietari aveau grija modernizarii sau a inchiderii intreprinderilor, in functie de cerintele pietei. Statul putea influenta procesul prin cadrul de reglementare si prin abordarea procesului de o maniera mai comerciala.

La noi s-a adoptat politica pasilor marunti si timizi sub atenta supraveghere a statului. S-au dat legi si normative despre cum sa se privatizeze intreprinderile din portofoliul FPS/AVAS care contineau criterii de multe ori procedurale si de foarte putine ori legate de realitatea economica sau de o strategie subsumata unor obiective bine articulate. Au existat multe suspiciuni ca privatizarile au fost impinse inainte mai putin de vointa politica damboviteana cat de presiuni de la UE sau FMI.

Cand?

Nu spun nicio noutate ca multe privatizari s-au facut la momentul nepotrivit. In lipsa unei viziuni (pentru ca lipsea competenta si experienta), in lipsa vointei politice care a alimentat sloganurile populiste ("nu ne vindem tara"), am pierdut fereastra de oportunitate de la inceputul anilor '90. La sfarsitul anilor '90 s-a trecut la masuri "hotarate"precum lista intreprinderilor care trebuia lichidate, in perioada de criza din Rusia si tarile sud-est asiatice, adica atunci cand investitorii erau si mai rezervati fata de noi proiecte. Si iata ca dupa 10 ani de capitalism eram in continuare cu un sector de stat, dar care pierduse si mai mult pasul cu tehnologia si se afundase in ineficienta. Martore sunt toate iertarile de datorii de la inceputul anilor 2000. 

Rezultatele

Din toata industria romaneasca au ramas putine intreprinderi care fac azi acelasi lucru ca si in 1989. Sunt nenumarate exemplele in care acestea au cedat locul proiectelor imobiliare, au fost exportate ca fier vechi sau au fost pur si simplu abandonate. Mai mult, unele s-au transformat in bombe ecologice, vezi exemplul intreprinderii chimice de la Campia Turzii, unde copiii se joaca cu mercurul imprastiat in perimetrul fostei fabrici iar "investitorul" a disparut in Orientul Mijlociu dupa ce a vandut tot ce a putut la fier vechi. Au fost putine cazuri de succes. Chiar si unele din acestea nu au adus nimic in buget, vezi cazul Sidex, unde toate iertarile de datorii si facilitatile fiscale au sustinut o privatizare pe nimic.

Perceptia mea acum este ca a lipsit decizia politica si o viziune coerenta, care au creat premisele risipirii unor oportunitati prin coruptie si incompetenta.

Istoria se repeta

Povestea Cupru Min arata ca nu s-a schimbat nimic in domeniu. Dupa ani buni in care o firma de apartament care pare a fi paravanul altor interese se substituie functiei comerciale a firmei, devine stringenta privatizarea cum-necum. Marele investitor care a oferit cu generozitate un pret peste asteptari nu avea nicio treaba cu industria, ci doar profita de o oportunitate.

Balbaielile oficialilor ca nu ii intereseaza cine cumpara, ca vanzarea nu este cine stie ce oportunitate arata de parca cineva a fost prins cu ocaua mica, daca  nu denota prostie. Ni se mai spune si ca zacamantul de minereu nu este proprietatea companiei, care are doar licenta de exploatare, si deci nu a fost inclus in evaluare si in pretul cerut. Oricine cu un minim bun simt economic intelege ca nimeni nu cumpara niste cladiri si utilaje ci mai ales acea licenta care da accesul la resurse si aici era si interesul investitorilor. Nu a discutat nimeni de ce o firma de investment banking, adica o firma de servicii financiare formata din oameni la costum si cravata, s-a putut califica la privatizare, de ce nimeni nu a verificat experienta sau capacitatea lor de a-si onora obligatiile pe care si le asumau.

Interesul pentru acele resurse nu este o problema in sine. E natural ca un investitor sa caute oportunitati de proiecte cu profit. Problema este ca turnura pe care o luase procesul de privatizare nu crea convingerea ca guvernul, ca exponent (cel putin teoretic) al intereselor noastre ca natiune, ar fi maximizat valoarea ce se putea obtine din acea vanzare. Mai mult, trecand peste toate acestea, intrebarea care nu s-a pus si la care nu s-a raspuns este: ce voiam noi sa obtinem: doar un pret, doar sa bifam vanzarea sau ar fi trebuit sa ne uitam la un obiectiv mai amplu: exploatarea eficienta, moderna a resurselor de care dispunem? Vanzarea catre niste bancheri de investitii indeplinea obiectivul propus?

Ce s-ar fi putut face?

Poate nu tot ce sugerez mai jos s-ar fi putut implementa in mod realist, dar poate fi o baza pentru ocazii viitoare:

O intelegere a contextului global. Mutarea industriilor manufacturiere in zone cu costuri scazute, asa cum era si Romania, era o oportunitate de a atrage firmele occidentale in cautare de astfel de locatii. Apropierea de pietele finale din Europa occidentala si afinitatile culturale erau un alte atuuri care puteau fi exploatate. Eram deja in concurenta cu Asia si cu China pentru delocalizarea occidentala.

Identificarea avantajelor competitive. Multe intreprinderi foste socialiste fusesera dezvoltate cu tehnologii occidentale, chiar daca perimate intre timp. Firmele respective ar fi avut un confort mai mare sa reinnoade legaturi mai vechi. Productia de textile in sistem lohn a fost o etapa buna, dar nu avea un avantaj competitiv real, motiv pentru care s-a si relocat in Asia. Domeniile mai complexe tehnologic, de exemplu productia de autovehicule, sunt mai sustenabile pe termen lung. Dovada este numarul mare de producatori de componente auto care au dezvoltat in general operatiuni "greenfield" in ultimii 10-12 ani.

Forta de munca ocupata masiv in industrie era o baza de selectie atractiva pentru noii investitori. S-ar fi mentinut atunci si un interes mai mare pentru invatamantul tehnic, care si-a pierdut dramatic din atractivitate dupa 1989.

Era de asteptat ca unele industrii vor avea de suferit mai mult decat altele, ca fabricile se vor muta in afara oraselor lasand locul unor proiecte imobiliare, dar putea fi decizia naturala, economica a noilor proprietari si mai putin rezultatul falimentului generat de lipsa de viziune.

Fixarea unor obiective clare ale procesului. Revigorarea bazei industriale prin modernizare, conectarea la fluxurile globale, dezvoltarea unei forte de munca competente sunt imbratisate de toata lumea.

Strategii coerente cu efecte rapide. Restituirea rapida in natura oriunde era posibil ar fi creat deja un capital de incredere in proces si ar fi intarit sectorul privat. Selectarea investitorilor care ar fi contribuit cel mai bine la obiectivele fixate ar fi eliminat pe cei care erau orientati pe termen scurt.

Cadrul de reglementare. (Ne)garantarea proprietatii, incurajarea excesiva a sindicatelor, care au ajuns sa influenteze inclusiv privatizarile, birocratia au fost frane puternice.

Vointa politica. Nimic din cele de mai sus nu se poate face vreodata fara vointa. Intram aici pe un taram vast, despre rolul statului in general. Nici romanul nu deborda de atitudini capitaliste, din motive istorice, culturale, dar mai cred ca in acelasi timp ca era in buna masura si ca un elev care abia incepe scoala si asimileaza orice i se preda. Noua ni s-au predat lectiile gresite, precum calculul strict politicianist, interesele marunte si incompetenta, sub patronajul unei abordari colectiviste la cel mai inalt nivel. Pe un astfel de teren arid, pe care conceptele capitaliste prindeau mai greu, solutia putea fi un Adenauer sau o Thatcher, adica lideri de anvergura si de tinuta care sa puna bazele corecte.