De curand a aparut destul de pasager stirea ca guvernul va converti in actiuni impozitele neplatite si penalitatile aferente ale CFR SA. Suma este imensa, ceva mai putin de 1 miliard de Euro, adica aproape 1% din PIB-ul Romaniei. Operatiunea nu este o premiera in economia romaneasca, dar are, ca si precedentele din ultimii douazeci de ani, niste semnificatii care ne trimit la analiza unor probleme fundamentale care au generat dezbateri aprinse in societatea romaneasca.
Povestea este aceeasi: o societate de stat care face in mod recurent pierderi si pe care statul o finanteaza prin tolerarea neplatii impozitelor de catre firma in cauza. Solutiile aplicate au fost de iertare de datorii sau conversie a impozitelor neplatite in capital social al firmelor respective.
La o prima vedere, par masuri cu o fundamentare economica: firmele respective sunt ajutate sa depaseasca o situatie financiara dificila, in ideea unei imbunatatiri ulterioare. Daca analizam in profunzime, vom descoperi probleme mai complexe si vom ajunge la concluzii diferite. Sa le luam pe rand pe cele mai importante.
"Statul sunt Eu!"
Expresia ramasa in istorie ca expresie a absolutismului monarhic are valabilitate si azi. Spunem mereu ca "statul" face sau spune sau reglementeaza cutare sau cutare lucru. Dar cine este statul? Actiunile "statului" sau legile emise nu vin din cer. In realitate statul inseamna niste persoane care, prin mecanisme mai mult sau mai putin transparente, au ajuns in pozitii care le dau puteri la limita discretionarului in diverse domenii.
Daca am stabilit ca vorbim de persoane, trebuie sa intelegem ca acestea au si ele motivatiile si interesele lor. Imi propun sa explorez aceasta zona intr-o ocazie viitoare.
Un ministru sau un director dintr-un minister numeste consiliul de administratie sau directorul unei companii de stat sau seful unei agentii guvernamentale. Dupa corelarea schimbarilor de ministri cu cea a sefilor companiilor de stat, numirea si ramanerea intr-o astfel de functie depind mai putin de compententa profesionala si mai mult de satisfacerea intereselor celor care fac numirile. Iar acestia, cum spuneam, au interesele lor: sa recupereze investitia electorala, sa pregateasca terenul pentru noul sezon de alegeri iar numirile reprezinta un instrument important satisfacere acestor interese.
Ce inseamna toate acestea pana la urma: o abordare discretionara in gestionarea resurselor care li se incredinteaza acestor oameni prin taxele platite de noi toti. Ludovic la XIV-lea decidea ce castel sa mai construiasca sau pe ce altceva sa cheltuie banii (tot de la buget). Si la noi, oamenii care controleaza resursele bugetare decid la fel de discretionar asupra constructiei de sali de sport unde nu este cerere sau alocarea de fonduri primarilor din aceeasi tabara. Este vreo diferenta majora?
Pe acelasi principiu de abordare discretionara functioneaza si conversia datoriilor bugetare in actiuni la firmele de stat si iertarea acestora de datorii in general.
Nu dam resurse unora ci luam de la toti
Pierderile si impozitele neplatite ale firmelor de stat au contribuit la deficitul bugetar, adica au diminuat fondurile disponibile pentru investitii in infrastructura benefica intregii societati sau pentru plata pensiilor. In acelasi timp, angajatii acestor firme isi vor pastra probabil drepturile de pensie intacte. Cu alte cuvinte, ceilalti contribuabili suporta prin taxele lor costurile ineficientei sectorului de stat. Cei care platesc taxe sustin distrugerea de valoare in firmele de stat.
Care este problema, ar putea fi o intrebare? Pierderi se fac destule si in sectorul privat, e neobisnuit sa faci pierderi? Evident ca nu. Diferenta este ca pierderile din sectorul privat sunt limitate si eliminate rapid prin institutia falimentului sau sunt acoperite de actionari daca acestia spera in redresarea firmei. In sectorul public, decizia politica scurtcircuiteaza criteriile economice. Un faliment este greu de acceptat politic, este foarte vizibil si foarte localizat, apar niste someri direct atribuibili acelui caz dar care voteaza. In schimb, o crestere a taxelor pentru acoperirea acestor pagube se poate "vinde" mult mai usor. Mai mult, se poate genera o inflatie care sa diminueze povara celor cu datorii pe seama celor care detin lichiditati. Este mai subtil dar cu consecinte mult mai grave.
La fel s-a intamplat in anii 1990: firmele de stat primeau asa-zise imprumuturi de la FPS (adica de la buget) pentru plata datoriilor. In conditiile in care PIB-ul se prabusea, deci contributiile la buget se diminuau, de unde avea FPS bani? De la tiparnita, deoarece hartia este mult mai ieftina decat adevarata plusvaloare. Rezultatul (simplist pus poate): mai multe unitati monetare (bani in circulatie) impartite la aceeasi valoare intrinseca a bunurilor disponibile de cumparat da o valoare reala mai mica a fiecarei unitati monetare, adica inflatie. Inflatia a tinut in viata multe firme de stat o perioada de timp mai lunga decat ar fi facut-o piata.
Piata libera stopeaza distrugerea de valoare pe care o induc activitatile necompetitive prin institutia falimentului: activitatile economice neprofitabile nu sunt subventionate de piata si ele inceteaza. Pagubele induse sunt limitate la creditorii care si-au asumat riscurile unor tranzactii cu agentii economici neperformanti. Acest principiu se respecta fie ca vorbim de falimentul buticului din colt sau de unul rasunator si el actioneza implacabil.
"Statul", adica aceia care pot decide de o maniera discretionara, actioneaza dupa alte principii. Criteriul primordial este impactul in voturi: voturile trebuie castigate si pastrate, chiar daca votantii respectivi sunt de fapt pagubiti de astfel de masuri prin somaj si erodarea puterii de cumparare. Sustinerea direct de la buget sau prin inflatie a firmelor de stat neperformante amplifica distrugerea de valoare. Resursele astfel irosite ar fi fost directionate in mod natural de piata catre alte activitati generatoare de plusvaloare si deci de locuri de munca.
Spune-mi cine ti-e actionar ca sa-ti spun cum te tratez
Parafraza unei cunoscute zicale reflecta o realitate de necontestat. Ma indoiesc ca nu a remarcat nimeni lipsa platilor CFR la buget in cei cativa ani in care s-a acumulat acel miliard. Este evident ca "statul" nu a luat nicio masura. Sefii acestor firme nu au misiunea sa sperie votantii sau sa dimineze baza activelor statului, nimeni nu-si taie singur creanga de sub picioare (nu consider gestionarea frauduloasa).
Ma intreb ce s-ar fi intamplat daca in locul CFR ar fi fost o firma privata: controale, amenzi, executari silite, tot arsenalul. Falimentul ar fi fost previzibil mai repede decat conversia de la CFR. Vinovati in acest caz si aratati cu degetul ar fi fost doar managerii si proprietarii care nu au gestionat bine afacerea. Diferenta de tratament aplicata de "organe" nu ar fi preocupat pe nimeni.
Aceasta diferenta de tratament conduce la discriminari in dauna comunitatii finalmente.
Morala
Prea multa putere in mana "organelor de stat" devine daunatoare si paguboasa. Incurajeaza promovarea intereselor unor grupuri limitate in detrimentul societatii in sens larg. Putem intelege in acest context virtutile privatizarii intr-un mod inteligent: motivatia electorala si intersele inguste potentate de accesul discretionar la resursele generate de altii (adica la banii de la buget munciti de fiecare dintre noi) sunt inlocuite de cautarea profitului, expresia utilizarii eficiente a resurselor.
"Nu ne vindem tara" (adica "nu privatizam") era o retorica perversa impotriva scopurilor declarate si principiilor pietei libere: rezultatul a fost mentinerea proprietatii de stat in beneficiul unui cerc restrans si in dauna marii mase.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu